|
Harakka Bialoipokku (1974)
28 Februarie 2009
de Mihai Plamadeala - muzician Nomen Est Omen |
Jussi Pekka Pohjola este un complex muzician finlandez, cunoscut publicului larg in special ca basist. Activitatile sale muzicale sunt mult mai ample, Pohjola fiind, pe langa un poli – instrumentist desavarsit si compozitor & producator. Cu o pregatire de pianist si violonist (in domeniul muzicii clasice) si-a inceput cariera rock in formatia de muzica progresiva finlandeza Wigwam, dupa care a debutat in cariera solo. Albumele sale sunt influentate sau cel putin trimit catre creatia lui Frank Zappa (din perioada de creatie Hot Reds). In paralel cu activitatea solistica, Pohjola a evoluat la Made In Sweden, The Group, Mike Oldfield, Gabor Szabo, Espoo Big Band, aparand pe albume ale acestora.
Harakka Bialoipokku (Aka B The Magpie) a aparut in 1974 si este al doilea solo. Un album instrumental de conceptie ce reuneste, pe parcursul a 35 de minute, elemente de classic, jazz si rock. Pe langa Pekka Pohjola - bass, pian ii ascultam pe Coste Apetrea - chitara (6); Eero Koivistoinen – saxofon sopran, tenor & sopranino; Bertil Löfgren - trompeta (2-5); Paroni Paakkunainen – saxofon alto & baritone, piculina, Tomi Parkkonen - tobe (1 - 4) si Pekka Pöyry – saxofon alto & sopran. Configuratia instrumentala “vorbeste” despre ce se poate intampla pe LP. Totusi, nu avem de-a face cu bulevardele Blood Sweat and Tears sau Ekseption.
"Alku - The Beginning"(1) este o piesa “asezata” de pian, cu elemente clasice, spre final chiar cu o secventa renascentista, ce introduce ascultatorul intr-o atmosfera de deplina receptare a unui album subtil.
"Ensimmäinen aamu - The first Morning"(2) face trecerea spre jazz-rock, pastrand elemente de clasic. Isi fac aparitia si primele forme de prog propriu zis. Trio-ul de saxofoane suna impecabil, iar basul se intrepatrunde magistral cu liniile acestora, in timp ce pianul puncteaza accentele. Temele sunt bine definite, concise si totusi ample.
"Huono sää / Se tanssii... - Bad Weather / Bialoipokku dances"(3) dezvolta intr-un registru dramatic piesa anterioara. Acorduri stranii coloreaza partitura in tente si nuante de maxima subtilitate. 2/3 din compozitie este realizata in tonalitati minore. Finalul ofera schimbari modale si ritmice surprinzatoare.
"... ja näkee unta - Bialoipokku's War Dream"(4) se apropie ca atmosfera de Asia Minor dar si de ceea ce se numeste contemporary music. Pianul si basul sustin scurte solo-uri, integrate in piesa prin alternarea cu pachetul de suflatori. Tema simpla si ritmata este derivata ingenios. Pe parcursul catorva masuri, se ajunge la armonii savante, realizate in acelasi spirit al temei. Piesa se incheie in maniera free.
Cele patru piese anterioare sunt cumva legate; se pot asculta ca o singura vasta piesa. Granitele fusion-ului, rock-ului simfonic si ale prog-ului sunt abolite.
Pe "Hereilläkin uni jatkuu - Bialoipokku's War"(5) solo-urile instrumentale sunt mai puternic definite. Basul lucreaza magistral.
"Sekoilu seestyy - The Madness Subsides"(6) este singura piesa care beneficiaza de chitara. Un solo de bas, de data aceasta fara acompaniamentul celorlalte instrumente, ne trimite spre o zona apropiata de Canterbury. Se poate pune intrebarea legitima: de ce nu a fost folosita chitara pe tot parcursul albumului? Raspunsurile apartin compozitorului.
Cu "Elämä jatkuu - Life Goes On"(7) se incheie un album subtil, caracterizat prin simtul masurii, ingeniozitate si originalitate.
L-am descoperit pe protagonist prin intermediul lui Oldfield. M-am interesat cine este basistul “periculos de bun” pe care il ascultam si asa am ajuns mai intai la albumul de fata, apoi (si) la altele. Asta in urma cu cativa ani. Intre timp, in 2008, Jussi Pekka Pohjola a trecut in nefiinta. Muzica pe care ne-a lasat-o va ramane vie in orice sistem de valori si mode culturale.
|