|
Don McLean este un descendent direct al lui Pete Seeger. Piesele sale de inceput sunt in principiu pentru chitara si voce, acestea fiind la inaltime; din pacate nu si compozitiile. Primului album intitulat "Tapestry" care are drept subiect mult tratatul capitol al poluarii ii urmeaza "American Pie" un LP gazda a doua single-uri: "American Pie" si "Vincent". "American …" s-a vandut fantastic: trei milioane si jumatate de copii in primele trei luni. Despre "Vincent" piesa ce il evoca pe Van Gogh s-a scris si s-a spus la vremea aceea ca cei interesati de opera marelui pictor dupa ce vor asculta melodia, nu vor mai fi. Si totusi "Vincent" ale carui vanzari nu se pot compara cu "American …" a fost numarul unu in topuri din mai multe tari. Celelalte piese ale albumului il plaseaza pe McLean "aproape de granita dintre poezie si kitch, uneori mult prea aproape" dupa cum s-a scris in cronica albumului. Un folk-ist controversat care place publicului, cu un potential mare si a carui principala realizare ramane "American Pie". O piesa din galeria celor mai mari realizari de gen. Poate sta cu succes alaturi de orice creatie a lui Dylan sau Cohen (si pe care eu o vad alaturi de "Alice’s Restaurant" a lui Arlo Guthrie).
"Till Tomorrow" a doua piesa de pe album, ne infatiseaza un McLean apropiat ca forma de Donovan dar mult prea patetic. Acuratetea interpretarii ii da totusi un farmec aparte. "Vincent" este poate prea pretentios aranjata. Viorile care aduc "un plus armonic" trimit piesa intr-o sfera in care n-ar avea ce cauta. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Judy Collins in momentul in care a incercat lucruri pentru care nu era facuta (vezi albumul "Hard Times For Lovers). In capcana orchestratiilor nejustificat de sofisticate nu a cazut insa niciodata Joan Baez. Pe Cohen, atunci cand marjeaza pe orchestratie il salveaza versurile deosebite, precum si compozitiile extrem de generoase. "Crossroads" readuce elemente armonice din aceeasi "American Pie" cu mentiunea ca de aceasta data rezolvarea nu se ridica la nivelul scontat. O piesa mult prea lirica. Acolo unde Ackles ( cu care a fost uneori comparat) reuseste sa creeze o anumita atmosfera in doar cateva cuvinte, lui McLean ii trebuie fraze intregi, motiv pentru care efectul este de multe ori pierdut. "Winterwood", (prima de pe fata a doua a LP-ului) este o alta ‘varianta " a lui "Vincent", mai putin lirica, dar tot impregnata de nostalgie. "Empty Chairs" este insa o piesa inspirata care aduce cu unele din creatiile lui Jim Croce.
"Everybody Loves Me Baby" este realizata in maniera de rock’n roll, poate in incercarea de a diversifica "peisajul" muzical . Cu "Sister Fatima" ne intoarcem la nota caracteristica a albumului. "The Grave" este peste media celor aratate pe LP, pentru ca scurtul traditional "Babylon" sa fie un moment chiar reusit. Aceasta este singura piesa din cele zece care nu a fost compusa de Don McLean. Daca preluarile, traditionaluri sau compozitii inspirat alese ar fi fost mai numeroase, cred ca toata lumea n-ar fi avut decat de castigat. Sa spunem ca albumul care ii este dedicat lui Buddy Holly ar putea anticipa EP-urile de mai tarziu, in acest caz valoarea nefiindu-i cu nimic stirbita. Joel Dorn/Yeadon, Pen 1974: "That’s what Don McLean is: street and road. More road than street, but they’re both there"
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|