Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Metal, Punk si subgenuri
Progresiv & Experimental
|
|
 |
Acum ceva timp m-a sunat un prieten: - Bai… mai crezi in Mos Craciun? – Daca trebuie…cred! – Bine…ai un cadou de la barbos: primu’ Faust!”. Era sa fac comotie cerebrala la telefon. PRIMUL FAUST pe CD!!!… Am sarit in taxi si am zburat sa-mi iau cadoul de la Polu’ Nord! M-am intors acasa, am tras perdelele, am bagat CD-ul, mi-am pus castile, m-am intins si am inchis ochii!
Audierea primului Faust este cu totul speciala. Reclama singuratate si auditie activa. Fixarea copertii (vizuala sau mentala) poate rezulta intr-o calatorie alaturi de vajnicii exploratori nemti. Atrage simplitatea imaginii: Faust = pumn. Ideea e ca pumnul sta strans, inchis, dar noi vedem (doar) goliciunea sa scheletala. Am putea percepe, eventual, consistenta, insa numai pe calea imaginatiei, iar starea de transluciditate ar reprezenta calitatea fragila a conceptelor cu care ne inconjuram. Pumnul vidat va deveni emblema alegoriei Faust.
Trupa a carei poveste incepe cam asa: casa de discuri Polydor i-a oferit lui Uwe Nettelbeck (jurnalist muzical si producator) o suma de bani considerabila cu rugamintea de a veni cu “a groundbreaking and epoch-making record”. Nu stim carei erori de discernamant managerial s-a intamplat asta, tinand cont de malformatiile underground pe care scena germana le emanase, insa Uwe a adunat opt dintre cei mai talentati muzicieni pe care ii stia, i-a bagat intr-o scoala abandonata transformata in studio si le-a dat startul: 8 creiere teutone + libertate creativa + bani = un rezultat atat de teribil, o inregistrare atat de “epocala”, incat i-a pus pe fuga pe toti. O situatie comparabila (ca soc, nu ca valoare) cu ce se intampla peste Atlantic celor de la The Residents, al caror debut Meet the residents (1971) era retras de pe mai conservativa piata americana pentru “blasfemie sonora”. Ca si The Residents, Faust descoperisera ROCKUL INDUSTRIAL.
Un asemenea simbol-concept al pumnului radiografiat, aplicat pe tendintele vremii, nu putea prefata decat un demers deconstructivist si experimental. Faust propun o manipulare sonora bazata pe continua tensiune dintre uman si artificial, ce fructifica apropierea si distantarea dintre melodie si zgomot. Si le reuseste al naibii de bine – rock, electro, prog, folk, noise, muzica contemporana, cabaret, tehnici de studio, “cut and paste” – totul prezentat in distorsiuni, cu un saxofon delirant care puncteaza retorica grupului. Realizarea nu este nici pe departe singulara, dar este dintre cele mai creative pe plan artistic. Cam toti rockerii vremii se ocupau de zgomote si disonante: George Harisson cu albumul sau aberatie Electronic sound (1969), amintim si de macelul lui Zappa de pe Lumpy gravy (1967), Pink Floyd cu fascinantul Ummagumma (1969), Kraftwerk cu mediocrele Tone float (sub numele de Organisation, 1970) si Kraftwerk (1971) sau pe cei ce studiaza problema ca parte a unor piese mai ample - King Crimson, Can (in Aumgn si Peking O de pe Tago Mago, 1971) sau Amon Duul II – care inchina cu religiozitate acestei abordari inspaimantatoarea The Marylin Monroe Memorial Church (18 min, 1971… ma trec fiori numai cand ii scriu titlul). Sa nu-l uitam si pe Captain Beefheart cu Trout mask replica (1969 - care tot la capitolul “zgomote” intra), si pe multi altii, la care adaugam si diversi artisti pop si compozitori avangardisti care se produceau nonconformist.
Unde se afla Faust, se pune intrebarea? Pe langa faptul ca par a fi singurii rockeri care iau treaba serios si programatic, as spune ca ei sunt, vorba lui Mihai, “sub zodia inspiratiei”. Un ochi critic observa excese si stangacii, inerente debutului. Riffurile din Why don’t you eat carrots sunt mediocre, iar anumite efecte electronice se folosesc peste masura. Le intelegem totusi excitatia protagonistilor. De asemenea, nivelul tehnic al anului 1971 face ca unele trucuri sa fie depasite si deci, potential inexpresive. Forta de sugestie a inregistrarii rezida insa in capacitatea trupei de a unifica parti aparent disparate, pe imaginea ansamblului, iar materialul dispune de suficiente idei pentru a concentra stari dintre cele mai diverse, de la agitatie la masochism pur, si chiar pana la scurte momente suave, pline de delicatete. Compozitiile (pentru ca este vorba de compozitii) surprind, acumuland constant noi valente si in ciuda caracterului experimental si adeseori nemuzical, reusesc sa te tina cu sufletul la gura. Printre altele, Faust se inscriu si in categoria primilor experimentatori ai muzicii bazate pe texturi electronice (Miss fortune).
Albumul in sine poate fi privit ca o proiectie a reprezentarilor si angoaselor mintii, unite de caracterul lor iluzoriu. De altfel, Faust vor refuza cu obstinatie leit-motivul, ucigandu-si inflexibil temele, aproape cu sadism. Ascultandu-i, senzatia este ca trupa urmareste sa dezmembreze totul ca sa ajunga la radacini, si parca in final nu cauta sa obtina altceva decat o metafora care sa le usureze acceptarea convingatoare a nimicniciei. Fiecare piesa are momente supapa caracterizate de o sensibilitate aparte ce sugereaza o atare viziune. As remarca aici dialogul senzual dintre un barbat si o femeie (min 7:37 in Why…) si finele de vals difuz de pe Meadow meal. Albumul se incheie pe o nota trista - un poem al nenorocului (Miss Fortune), in care cuvintele sunt pronuntate si asumate de fiecare membru in parte.
Trebuie mentionat si introul, de efect maxim. Un bruiaj extrem prin care se chinuie sa razbata Rolling Stones cu I can’t get no satisfaction, la care Beatles le raspund All you need is love, dialog urmat de un sociopat ce isi urla monologul, acompaniat de un pasaj delirant de muzica contemporana. Ideea celor doua citari este hilara, dar sunt sigur ca nimeni nu va zambi (vezi Residents pentru umor anti-pop). Deschiderea pastreaza un aer sinistru, ce sugereaza un radical “Gata cu vrajelile… Faust va introduce falselor imagini care va ghideaza mintile!”.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
