La concerte se aduna in principiu fanii trupelor care evolueaza pe afis, cei care rezoneaza (macar in parte) cu genul  practicat de acestia, pasionati ai muzicii de expresie rock in sens larg vorbind si desigur alte categorii din ce in ce mai putin reprezentate numeric. De la manifestare la manifestare se poate constata aparitia unor fete noi in public, fenomen care duce la schimbarea periodica a peisajului. In mod paradoxal publicul este mai dinamic decat “facatorii de muzica” ce par (in contextul efemer de care aminteam) batuti in cuie pe firmamentul artistic autohton. De aici se nasc in mod firesc doua intrebari, si anume: 1) Care este mecanismul prin care cineva “se face rocker” intre rarele evenimente concertistice? 2) Unde si de ce “dispar vechii fani”? Desi sintagma “rarele concerte” pare sa dea aproape in totalitate raspunsurile asteptate, am cautat sa aflu interpretari posibile la intrebarile ridicate, prin discutii cu persoane chiar din randul publicului.

Rockerul Petrescu, student la "Filozofie" a vorbit despre "componenta contestatara, care presupune o anumita atitudine dincolo de muzica. Atitudinea poate fi reprezentata, printre altele si de tinuta vestimentara. Cum moda are camp liber in a se suprapune peste unele forme de protest – crede el, o parte din cei a caror provenienta o cautam vin dinspre aceasta zona. Asta nu inseamna ca pletele ce au precedat uneori ideile rock ori pantalonii de camuflaj achizitionati din motive estetice sau tricoul cu o mare trupa pe el primit la o zi de nastere, impieteaza asupra implicarii sincere si reale in ideea de rock a subiectilor. Forta modelelor este de asemenea un factor important. In fine, muzica in sine, difuzata pe cai mass-media ori underground poate fi cea care declanseaza schimbarea vietii pentru unii oameni".

In ceea ce priveste "disparitiile" unor personaje, trebuie sa spun ca Marlene este exasperata de faptul de a fi intalnit in mai multe cazuri replici de tipul: "Am fost rocker acum doi ani…" (cum adica?). In acest punct al discutiei  intervine un baiat cu tatuaje originale si ochi caprui, ce pare sa le stie pe toate, care  tine sa vorbeasca ceva despre "probleme de cautare a identitatii, de moda sau tentative nereusite de integrare ale unora…"

Dar dupa cum zicea Piticu, intr-adevar tragica este situatia in care motive economice ori sociale ii indeparteaza pe rockeri de fenomenul (inca) indragit de ei. Un alt personaj intervievat s-a casatorit; cineva a avansat in varsta; doua fete s-au maturizat; o femeie a adus in discutie blazarea… Toate astea fiind motive de renuntare (la muzica si in general).

Alice are saisprezece ani, este rockerita de opt luni si a venit la concertul de la care tocmai a iesit pentru ca este cool. Intr-o seara a baut cu trei punkeri o sticla de vodca; ea nu avea nimic, ei erau varza… Ma intereseaza foarte mult ce spune, dar o vad pe Francisca si nu-mi pot permite sa o ratez pentru ca nu am mai intalnit-o de o multime de timp si daca nu restabilesc contactul acum, cine stie daca si cand va mai exista o data urmatoare. Obisnuia sa se imbrace in negru (si nu-i statea de loc rau). De altfel asta a si fost imaginea pe care i-am salvat-o in memorie. Purta o bratara cu litera A de care parea ca nu se desparte niciodata, insa adevarata sa podoaba o reprezenta parul. Era imposibil sa mearga mai mult de o suta de metri fara ca cineva sa intoarca privirea dupa ea, in conditiile in care avea inca de pe atunci tendinte de ingrasare. O iubeau cel putin trei – patru baieti din liceu si ea iubea cel putin doi – trei din afara. Muzica preferata si indelung ascultata era constituita din cele mai dure momente de speed metal, black, death, thrash pe care le putea procura. In lipsa de altceva, frecventa cumintile concerte de rock romanesc, in ale caror sali, odata cu stingerea luminii (investita cu tainice semne) devenea cu adevarat regina.

O vad dand din cap, in ritmul muzicii, intr-un asemenea fel incat pletele sale par "Focuri vii" (titlul unei piese de-a Sfinx-ului). Ii vorbesc despre Sfinx, Phoenix, Genesis, Jethro Tull; imi spune ca "daca Phoenix a murit si a renascut, Iris nu va muri niciodata". In viziunea ei, “Quartz-ul cu Mardare o sa aiba mare viitor”, iar Metallica si Slayer sunt cele mai mari formatii din toate timpurile. Poate si Accept…

O vad clar (cu ochii mintii) la acel ultim concert, de la care a trecut o multime de timp, dar nu am vreme de amintiri, caci in momentul urmator o voi striga (in noapte – n.a. "Cine ma striga in noapte?" sunt versuri ale unei piese, de mare voga odinioara, cantate de Cristian Minculescu si nu numai).

Si asta in timp ce ma gandesc intens la cei care alcatuiesc publicul  rock-ului de ieri si de azi.