 |
 |
 |
Cred ca ultimul contact activ cu poezia l-am avut pe la 16 ani, pe vremea cand ma ambitionam sa compun versificatie. Sunt acum in situatia de a prezenta o editie literara fara a face apel la un manual sau la un ceaslov de “sinteze” pentru bac. Si fara stresul obligativitatii scolare – opresoare de instincte lirice prin atmosfera anosta de la orele de romana si prin aberantele comentarii literare. Liceu: cimitir al poeziei!… Chiar ma gandeam ca multi tineri sunt deviati de la poezie tocmai datorita tristelor ore de la scoala. Altii (mai norocosi) ingroapa asemenea forme de manifestare ceva mai tarziu, dupa stingerea primului amor. Am intalnit un text al lui Nichita in care el comenta ceea ce numea "despartirea insului de propria vorbire" astfel: "Intre mana copilului si limba lui nu e nici o diferenta. Limba lui are cinci degete, ca si mana lui, si apuca la intamplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeasi dibacie cu care apuci un fruct sau o surcea. Apoi vine prima "mare alienare", prima aparitie a diferentei specifice intre ins si lume: scoala, clasa I primara, alfabetul, O-I, OI. Deodata afli ca vorbesti. Brusc, vorbirea din cantec devine cu totul si cu totul altceva".
Din fericire n-am intalnit pe nimeni care sa-mi spuna “Nichita a murit!” (vezi prezentarea audiobook-ului Noica) cand am cumparat Cartea vorbita. In schimb a trebuit sa trec prin variate filtre de vanzatori si portari care ridicau din umeri si in cele din urma sa ajung pe la un subsol-depozit al Radiodifuziunii ca sa pun mana pe aceasta editie. Ca orice opera fundamentala… se gaseste greu si este ieftina.
Audiobook-ul se prezinta sub forma unui CD + carte de 100 pagini si contine toate cele 57 de poezii (unele inedite – nepublicate in volume) inregistrate de Nichita Stanescu pentru diverse emisiuni radio, insotite de textele necesare, o prefata inspirata, cateva note si o scurta cronologie. Un aspect ma nemultumeste: prezentarea grafica mediocra – CD-ul putea sa arate mult mai bine, iar tehnoredactarea si calitatea hartiei puteau fi mai inspirate (ca sa nu spunem, mai lucrate). Dar ce este mai important: un autor recitandu-si propriile creatii! Mai mult decat atat - inregistrarile parcurg 20 de ani din viata poetului!
Ascult CD-ul cand reusesc sa gasesc momente de liniste. Imi place sa cred ca inca nu mi-a murit instinctul liric. Sau ca nu-mi va muri, oricat de atrofiat ar fi. Vocea impersonala a lui Nichita apartine altei realitati. Rectific... Unui alt mod de a percepe realitatea, unui fel anume de a te raporta la lume prin metafora. Fascineaza deplinul acord intre pronuntia sa, naturala (am putea spune “inexpresiv de naturala”) si continutul poetic pe care il desfasoara. Prin recitare nu accentueaza si nici nu modifica valentele versurilor… pur si simplu le comunica. E rezultatul unei structuri interioare particulare, indelung exersate si cultivate, al unei continue metaforizari a perceptiilor si concluziilor, parca al unei munci asidue de recuperare a "propriei vorbiri". Stiu ca Nichita obisnuia spre finele vietii sa compuna spontan, reusise abilitatea de a gandi, a generaliza si a-si abstractiza experientele in lirica. Nu crea metafore… respira metafore. Ascultandu-l aici, intuiesc, simt ca idealul poetic este posibil – transformarea liricii intr-un organ cognitiv...
Noua, muritorilor… ne ramane indulcirea amarelor si maruntelor contacte cu lumea prin audierea unui astfel de material. O indulcire, indraznesc sa spun, emotionanta… Nichita pare sa ne incurajeze prin cateva versuri simple:
Oamenii sunt pasari nemaintalnite
cu aripile crescute inlauntru,
care bat, plutind, planand
intr-un aer mai curat – care e gandul!
(Lauda omului, 1964)
My Great Web page
Alte articole
|
|
|
|
