"Eloi, Eloi, lama sabactani"... despre The passion of the Christ
04 Mai 2004
de The Sad and the Meek |
 |
Filmul The Passion of the Christ trebuia sa ruleze incepand de vineri. Am fost sa iau bilete din timp si am aflat ca filmul "nu a sosit inca". Nu inteleg cum se poate ca in Romania anului 2004 filmul sa "nu soseasca". Imi amintesc inceputul anilor 80, cand traiam la tara si mergeam la gara cu un carucior tras de Emil, un handicapat care isi castiga existenta din comisioane pentru Caminul Cultural Satesc. De ce mergeam la gara cu caruciorul? Ei bine, pentru ca filme ca Piedone Africanul sau Roberto Carlos si diamantul roz... "nu sosisera" si erau trimise pe cai alternative prin Nea Mitica, CFR-istul de pe trenul de Cluj, un alt mare comisionar al acelor vremuri. Trenul avea deseori intarzieri uriase dar atunci cand filmul "sosea" in sfarsit, umpleam caruciorul cu 4-5 role imense care zdranganeau in timp ce Emil le tragea inapoi, pe ulite, pana la Caminul Cultural. Chiar si asa, multe din filme rulau cu intarziere de o zi, doua sau chiar mai mult daca nu reuseam sa adun macar 5 sateni, minimul de public pentru care Firoana, casierita Caminului Cultural, isi muta fundul din casa. Traiesc inca frustrarea de a nu fi vazut cam o ora din filmul Calaretul fara cap, din cauza ca ultima rola a filmului era mai transparenta decat o caseta Rocris. La Cluj lucrurile nu mai merg asa. Nerabdator sa vad filmul lui Gibson, as fi dat sistemul Dolby Surround si fotoliile noi din sala doar ca sa-l vad pe Emil alergand cu caruciorul plin cu role de film. Am revenit a doua zi si abia am gasit bilete in randul trei, pentru ultimul spectacol. Nu am mai vazut sala de cinema plina ochi de la premiera Mullholand Drive de la TIFF-ul de acu doi ani si, inainte de asta, de pe vremea Lantului slabiciunilor.
In fine, vroiam sa va povestesc filmul. Am un coleg de breasla care a refuzat sa mearga la The passion of the Christ pentru ca "stia cu ce e filmul". Ulterior, cand mi-a cerut niste filme, i-am spus ca pentru o bere i le povestesc eu. Mai cunosc un fel de oameni care nu merg la un film daca "stiu cum se termina". Mai grav de atata e ca stiu oameni care au mers la The passion of the Christ si au fost dezamagiti ca "finalul a fost previzibil" si in film nu s-a intamplat nimic ce nu se stia deja. "Nu ma duc la film ca tocmai fu Pastele si am vazut deja prea multe filme cu Isus. Toate sunt la fel, aceleasi idei obosite", mi-a zis Eva, adolescenta intarziata si cosmopolita la vreo 25 de ani, a carei educatie de femeie independenta a inceput cu colectia Mickey Mouse, a alunecat abrupt spre emisiunile lui Netty Sandu si s-a impotmolit cu un scrashnet dureros de ambitzii intr-un abonament Cosmopolitan. "Asta nu e la fel!", ii zic misterios. "Cum adica?" "Il crucifica pe Isus cu capul in jos!" "De ce?" "E simbolul rasturnarii valorilor. Iar Diavolul e o tipa tunsa scurt, cam ca aia de la Cranberries. In plus, e cu Monica Belucci, tre sa o stii, a aparut candva pe o coperta Cosmopolitan." "Waaw, ce COOL!". Asa am convins-o sa mearga la un film pentru care o sa ma urasca toata viata. "Nici un film nu merita sa plang cat am plans la filmul asta" mi-a zis ulterior.
Poate va intrebati de ce nu va povestesc inca filmul. Pai nu e ce povesti. Stim cu totii despre ce e filmul si nimic din scenariu nu are vreo sansa sa surprinda (Isus nu e crucificat cu capul in jos, sunt un mincinos notoriu). Povestea filmului e povestea asteptarilor, a reactiilor pe care le trezeste si a impactului vizual. Un critic iesit din genunile putzului gandirii, al carui nume nu merita nici decupat litera cu litera si anagramat intr-un cuvant obscen, daramite pomenit aici, mi-a argumentat lipsa contextului in filmul lui Gibson astfel: "Daca un martzian ar vedea acest film, ce ar intelege si cu ce impresie ar ramane despre oameni?" Cu impresia corecta, raspund, aceea ca exista doar trei feluri de oameni: eroi, fraieri si monstrii. Intr-adevar, la modul cel mai rece si meschin, tabloul lui Gibson poate fi vazut ca un tratat despre linia extrem de fragila dintre fraier si erou. Cum poti sa povestesti un tablou? Doi boi trag o caruta. Regizor, Grigorescu. Scenariu, Grigorescu. In rolurile principale doi boi. In tabloul lui Mel Gibson avem un tip care o incaseaza rau de tot, asa "povesteste" d-l Andrei Plesu, bunaoara. Nu pun la indoiala bunele intentii estetice ale d-lui Plesu, doar faptul ca ar fi avut rabdarea sa priveasca filmul pana la capat, daca nu cumva l-a vazut pe monitorul de la serviciu in pauza de masa. Pentru ca altfel nu imi inchipui cum poate sa reproseze ca din filmul lui Gibson Dumnezeu e absent, in conditiile in care pana si Isus de pe cruce era aproape convins de asta. Nu exista bucata din Biblie in care Dumnezeu sa lase o atat de puternica senzatie de absenteism decat in aceasta parte. Domnul Plesu isi depaseste atributiile de estet si se aliniaza la erezia de a striga "Eloi, Eloi, lama sabactani" dintr-o sala de cinema.
Nu se pune problema ca divinitatea a fost scapata din atentie. Singurele intrebari valide sunt daca era necesar sa se faca un film despre Via Dolorosa si daca Mel Gibson are ceva de comunicat martienilor. Pe a doua o las pe seama specialistilor, despre prima insa am intre doua si trei vorbe de spus. Era timpul ca Isus sa devina personaj tragic si sa iasa din aura de personaj de fabula pe care d-l Plesu o invoca. "Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie să-l vadă." este argumentul d-lui Plesu. Eu pot sa-mi imaginez o dracovenie si mai mare, aceea de a-l folosi pe Isus in desene animate pe care adultii n-au rabdare sa le urmareasca, apoi sa transmiti desenele cu pricina in preajma sarbatorilor ca sa umpli grila traditionala pe TVR1. Daca Gibson este acuzat ca reduce mesajul lui Isus la capacitatea de a incasa, d-l Plesu pare sa il reduca la replica "lasati copii sa vina la mine", despre care nu vreau sa spun ce interpretari odioase a capatat in biserica moderna. Isus a ajuns sa fie tolerat ca personaj de desene animate. Gibson il face intolerabil de real. Lipseste transcendenta, se plange criticul. Lipseste pentru cei care au ratat din oboseala finalul filmului. Via Dolorosa e urcusul interminabil spre lacrima pe care Dumnezeu nu si-o mai poate opri in finalul filmului, lacrima care explodeaza cu un zgomot cumplit pe una din pietrele insangerate de la poalele crucii, dovedind ca Dumnezeu nu absenta, ci se abtinea. Un punct culminant imposibil de ratat pentru cine era inca treaz la momentul respectiv.
Mai departe, d-l Plesu uita ca religia nu se adreseaza eseistilor mai degraba decat vulgului. Uita ca raiul nu este al estetilor mai mult decat a celor care au crezut pentru ca au fost convinsi. E posibil ca un tratat fenomenologic sa convinga o clasa de la colegiul ProTV sa-si puna serios problema transcendentei, dar la mine in sat transcendenta inseamna meteorologie, lacrimi si sange. Sarantocii care umplu bisericile rurale o fac pentru ca lor Dumnezeu nu le este un mister, ci o explicatie. Faptul ca sangele se transforma in vinul vietii e in acelasi fel esential cu faptul ca vinul vietii se obtine din sange. Exista o populatie insemnata pe glob care nu se uita la emisiuni culturale, nu citeste nimic de la Humanitas si nici nu se uita la desene animate cu Isus. Unii n-au acces, altii au ratat educatia necesara. Mesajul cel mai convingator pentru omul precar in hermeneutica vine din abilitatea de a-l pune in locul personajelor palpandu-i capacitatea de a intui atunci cand nu intelege. Isus a vorbit prin pilde si sange, prin exemplu si inductie. Mel Gibson spune la randul lui o pilda: era odata Fiul lui Dumnezeu... Marele blestem al oamenilor e abilitatea de a uita. Mel Gibson ne aduce aminte ce suntem si ce am fost: eroi, fraieri si monstri. Iar alegerea nu ne apartine intotdeauna. Omul simplu va aprecia ca divina capacitatea de a incasa si de a provoca ploaie mai degraba decat orice abstracta corola misterioasa de concepte ale lumii. Pilda isi comunica mesajul. Pentru cine vrea mai mult, sa consulte bibliografia. "It is accomplished!" plangea candva un alt Isus, de data asta interpretat de Willem Dafoe, in ecranizarea lui Scorsese, tot interzisa copiilor. Si ca veni vorba de alternative, nu exista alternative la filmul lui Gibson. Impreuna cu filmele lui Zefirelli si Scorsese, se completeaza o trilogie in care fiecare film reuseste sa comunice ceva ce nu se regaseste in celelalte doua si oricare dintre ele se ridica mult deasupra interesului si posibilitatilor unei audiente infantile. "Priveste-ma, mama! Am venit sa reinnoiesc lucrurile!" ii spune Isus Mariei care-i priveste chipul decojit de o buna parte din piele.
Spre final, d-l Plesu iese vizibil in decor incercand sa acuze prematur ineficacitate comerciala si disperarea lui Gibson de a vinde copii dupa piroanele crucificarii. "N-o sa facem un fast-food cu numele Cina cea de Taina", ne asigura Gibson,"insa marketingul in America a devenit independent de orice intentie de comunicare. Audienta tinta a filmului meu acopera intreaga planeta. Mi-ar fi imposibil sa duc mesajul peste tot daca nu m-as supune regulilor marketingului. As avea nevoie de mai mult de 12 apostoli si mai mult de o viata".
Tehnic vorbind, filmul este facut cu maiestrie. Se poate reprosa coloanei sonore ca se rezuma la a puncta in loc sa completeze. Sunt impresionante imagini ca prim-planul ochiului stang al lui Isus zbatandu-se spasmodic in orbita insangerata, o manifestare incredibila a constiintei sechestrate in mormanul de carne macinata desirata grotesc pe cruce, flashbackurile Mariei cu copilul Isus zgariindu-se la genunchi in joaca sau banalitatea vietii de proiectant de mese si scaune a eroului. Cand crucea este intoarsa cu fata in jos, odata cu victima, pentru a se indoi varfurile piroanelor, sangele curge ca printr-o sita imprimand o silueta in pietrisul alb, asa cum obrazul sfartecat apucase sa-si imprime conturul in carpa Veronicai. Sminteala este prezenta la tot pasul iar predestinarea se manifesta in neputinta, inclusiv in neputinta spectatorilor de a face altceva decat sa fie martori. Evenimentele decurg pe o curba ce pare inertiala de la momentul in care eroul accepta paharul in gradina Ghetsemani. De la acel moment, totul SE intampla, nimeni nu mai face sa se intample nimic, Pilat, reprezentant al puterii autoritare, este neputincios in initiative iar faptul ca privim o poveste pe care o stim deja acutizeaza senzatia de inertie. Amuzantul accent slav al lui Pilat nu are nici o sansa sa minimalizeze filmul decat in ochii cuiva care exact asta astepta de la film. Trebuie sa avertizez ca filmul solicita. Nu mergem la acest film ca sa ne relaxam sau sa aflam ceva nou, ci sa aflam ceva ce ne straduim zi de zi sa uitam sau sa banalizam. Nu se merge la acest film anesteziat cu plictiseala unei zile de serviciu sau cu oboseala fizica acumulata. Se merge cu doua cafele la activ si cu simturile ciulite. Filmul insusi oboseste spectatorul la toate nivelele. Este trist cand critici precum Alex Leo Serban isi reduc argumentatia la "a fost obositor, a fost lent, ma dureau ochii". Plictiseala este boala celui care se plictiseste, nu un argument estetic.
My Great Web page
Alte articole
|
