Intalnirea cu Andrei Serban
07 Iulie 2004
de Constantin Dumitrescu |
Intr-un interviu realizat de Nicolae Manolescu in mai 2004 (aparut in luna iunie in Romania Literara), Matei Calinescu spunea: “Uite ce se intampla, fiecare dintre noi are anumite intalniri, anumite revelatii care se pot produce aproape intamplator, si eu cred ca noi trebuie sa le ramanem recunoscatori celor carora le datoram aceste revelatii, aceste ajutoare, aceste deschideri...”
Intalnirea cu Andrei Serban de la Teatrul ACT (vineri 19 iunie) a insemnat pentru multi din cei prezenti o astfel de deschidere. Lume multa, actori cunoscuti, actori tineri (care, probabil il vedeau pentru prima oara pe Andrei Serban), critici “bine pozitionati” in sala mica a teatrului ACT, sala ce permite o relatie aparte actor-spectator, asteptau cuminti cuvintele regizorului, relatia acestuia cu spectacolul de opera, relatia lui cu teatrul. Participam pentru prima oara la o astfel de intalnire, starnit de forta pe care o exprima Andrei Serban, curios sa inteleg de ce acest regizor e unul mare, cum reuseste el sa cucereasca publicul si sa schimbe cariera unui actor. Trebuie sa recunosc ca acest om m-a cucerit.
Nu pot sa spun nici acum de ce este mai legat Andrei Serban: de opera sau de teatru? Parte a unui nou val prezent in spectacolul de opera, valul regizorilor de teatru veniti sa schimbe ceva, Andrei Serban mi-a parut precum matematicianul chemat sa lucreze in fizica. Rigoarea regizorului de teatru era cautata in opera, intr-un spatiu condus de muzica, unde prejudecatile legate de prezenta artistului la rampa, de rolul scenic al acestuia trebuiau schimbate. Sunetul trebuia completat de miscare, ca forma a expresiei interioare.
In spectacolul de opera muzica creeaza subtextul. Ce nu spun vorbele cantate, miscarile din scena, e spus de ansamblu simfonic, ce da continuitate; expresie a trairii personajului. Un regizor in spectacolul de opera e mai greu sa rateze, il ajuta muzica. Daca spectatorul nu e multumit, inchide ochii si asculta. In teatru, regizorul poate usor sa strice totul. Peter Brook, ne spune Andrei Serban, vede de fapt in regizorul de teatru un impostor, o calauza in noapte pe un teren necunoscut, dar care nu are ce sa faca, trebuie sa mearga inainte. Dupa Stanislavsky, de care invitatul prezent nu uita sa aminteasca, regizorul de teatru este un creator de timp. Continuitatea jocului, momentele cand un actor vorbeste, accentul pus pe fraza, cum se desparte cuvantul in silabe, cum stie sa intre si iasa din act, implicarea actorului in rol sunt opera regizorului. E o matematica a timpului ce trebuie gestionata riguros de regizor.
A vorbit Andrei Serban de acea insufletire cu totul speciala (atat de rar intalnita) cu care actorul trebuie sa intre pe scena, singura cale de a comunica cu publicul sau. In teatru nu exista muzica care sa salveze jocul. Pentru a-l aduce pe actor in starea de gratie, pentru ca acesta sa spuna mai mult decat o spun vorbele rostite, pentru a se ajunge la muzica din spatele textului trebuie sa intervina regizorul, important fiind cum este contruita relatia acestuia cu actorul. Pentru Andrei Serban un actor care nu are incredere in rolul sau e un actor care se grabeste sa faca totul dintr-odata, situatie care pe acest regizor il starneste si il provoaca sa obtina cat mai mult de la acesta.
Regizorul invitat si-a montat filmul discursului sau foarte atent destainuindu-ne din relatia lui cu dirijorul, despre felul cum comunica in primele momente cu corul operei, care sunt diferentele dintre corul Operei Nationale din Paris si corul Operei Metropolitan. Umorul, ironia si usurinta comunicarii lui Andrei Serban au dus, in aceasta mica sala a teatrului ACT (in finalul prezentarii unor fragmente din lucrarile montate de acesta pe marile scene de opera) la aplauze si prietenie. Nu eram prieteni doar cu regizorul, devenisem prieteni intre noi. Actorul Claudiu Bleont incepuse sa se joace.
My Great Web page
Alte articole
|
