Despre albumul Armaghedon (1994)


Puteţi, dacă vreţi, să respingeţi referinta mea livrescă, cu toate astea am sa o spun: atunci când mă gândesc la Celelalte Cuvinte, la drumul şerpuind al carierei lor atipice, la albumele realizate de-a lungul celor douăzeci de ani de cariera, mă gândesc la Nichita Stănescu. 

Poate fi din cauza formulei alese de ei pentru a-şi denumi întreprinderea tinerească? S-au gândit aceşti muzicieni la „Necuvintele” domnului Stănescu atunci când şi-au imaginat titulatura care ar descrie în modul cel mai potrivit muzica lor? Nu ştiu. Mi-e clar insa un lucru, faptul că alegerea numelui a pornit dintr-un avânt poetic destul de apropiat de cel care trebuie să îl fi îndemnat pe Nichita să îşi denumească astfel poetica de tinereţe. Şi anume credinţa că lucrurile cu adevărat importante nu pot fi spuse, ţinând de tărâmul absolutului, al perfectului imaginabil (dacă dispui de resurse...) însă de neatins în simpla existenţă omenească. Îmi amintesc o formulă-clişeu care descrie perfect acest avânt artistic modernist: „sete de absolut”. 

Nu acesta este motivul care mă face să apropii în mintea mea cele două întreprinderi artistice, totusi. Percep si alte asemănări, pe care o să le amintesc pe scurt. (Scopul meu este de a scrie despre Armaghedon, nu de a face psihanaliză.)

În lumea literară românească, la vremea apariţiei volumelor sale de tinereţe, Nichita Stănescu a fost primit cu entuziasm şi exuberanţă, fiind văzut ca un artist care, prin mijloace poetice diferite, prin obsesii şi noţiuni diferite, însă de asemeni prin şi datorită unui talent nativ extraordinar, ar putea reprezenta un urmaş demn al lui Eminescu, marele inhibator. Celelalte Cuvinte au fost si ei, la inceputul carierei, comparati cu Phoenix, "formaţia nepereche" a rock-ului autohton. E o comparaţie care, chiar dacă nu crezi în ea, obligă.

În al doilea rând, la fel ca Nichita Stănescu, Celelalte Cuvinte şi-au conceput actul într-o lume artistică izolată, închisă şi, cumva, înapoiată. Maniera de a scrie poezie a lui Nichita era o cale artistică abandonată demult in lume. Modernismul clasic, eliptic, criptic, încifrat, al lui Nichita Stănescu lăsase peste tot – în lume, nu şi în România  vremurilor de atunci – locul unui curent artistic şi filosofic nou şi înnoitor, şi anume postmodernismului. O lume întoarsă spre sine, cu potenţialitate refulată, şi, cu voia dumneavoastră, cumva narcisistă din nevoie, atunci când nu dispune de referinţe, începe să producă referinţe proprii, devine autoreferenţială. Aceasta este, după părerea mea, pe lângă talentul ieşit din comun al acestor muzicieni, explicaţia complicată a prospeţimii exotice pe care încă o au / pe care eu unul încă o simt când ascult albumele Celelalte Cuvinte din epocă (ca şi versurile câteodată neverosimile ale lui Nichita). Sunt căi nebătute de prea mulţi. Pentru a înţelege mai bine ce vreau să spun, să ne amintim că anii când Celelalte Cuvinte produceau albumele I şi II sunt cam aceeaşi cu anii în care Slayer produceau, în altă parte, Reign in blood şi South of heaven. Comparaţia nu este chiar onestă, însă nici complet lipsită de relevanţă nu îmi pare.

În al treilea rând, similitudinea cel mai importantă (poate fi şi motivul cel mai important pentru care eu însumi am pornit în acest paralelism), este că, la fel ca şi Nichita, şi Celelalte Cuvinte au avut neşansa artistică (şi şansa istorică, pentru noi toţi, în mod ironic) de a-şi vedea întreg eşafodajul credinţelor estetice destrămându-se, l-au putut vedea în natura lui învechită (nu inferioară) şi abandonată, atunci când viaţa reală, de succes, a unui artist, este condiţionată de elementul nou pe care el îl aduce, însă acesta nevenind (neapărat) din trecutul estetic (decât rareori, în cazuri excepţionale, reconsiderarea unor concepte învechite poate fi considerată element de noutate).

Despre reacţia domnului Stănescu nu am căderea să scriu (mai multe despre acest subiect se pot găsi, de pildă, în lucrarea Postmodernismul românesc a domnului Mircea Cărtărescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999), însă ce voi încerca să fac este să scriu despre adaptarea trupei Celelalte Cuvinte la noua paradigmă, şi despre rezultatul acestei adaptări, şi anume albumul Armaghedon.
 

Armaghedon este în mare parte o expunere a viziunii trupei asupra "lumii" (simbolizând concret România postrevoluţionară? Posibil, însă a spune cu certitudine asta ar fi, în opinia mea o restricţie) ca fiind un tărîm decăzut, un loc al pierzaniei, dedat viciului, în care răul este rămas singurul suveran. Răul (într-un sens mistic, religios) este cel care dictează fapte, controlează destine, domneşte impasibil asupra vieţilor ca o fatalitate întunecată, înspăimântătoare, fără scapare sau speranţă.

Desigur, atunci când faci parte dintr-un fenomen cultural care se bazează şi se alimentează din tenebros, din mistic, din mesianism sau satanism (sau satanism mesianic, for all that matters), din frică şi din redefinirea ei recursivă, această viziune nu e chiar atât de originală. Lăsaţi-mă însă să vă pun prima întrebare care îmi vine în minte, şi având în minte o observaţie anterioară, să ne dăm seama de drumul lung parcurs de trupă: nu e această viziune aceeaşi cu aceea expusă de Slayer în South of Heaven şi altele...? („An unforseen future nested somewhere in time,/Unsuspecting victims, no warnings, no signs,/Judgement Day, The Second Coming, arrives.../Before you see the light, you must die..!” (South Of Heaven))... Vă mai pare această comparaţie acum atât de deplasată?

Ce mă atrage cel mai mult la acest album nu este totuşi acest efort de aducere la zi, ci îmbinarea atât de potrivită a părţilor componente: filosofia globală, conceptuală, a albumului, este convingator sprijinită, potenţată şi evidenţiată de versuri. Versurile nu sunt doar un sprijin pentru o partitură vocală oarecare. Ascultaţi numai câtă disperare, deznădejde şi, în cele din urmă, resemnare, se simte din versurile următoare (sublinierile mele) („Neam blestemat”):

„Şi mereu aţipit, neam blestemat,
Mi-ai aşternut, poate
Un coşmar care nu mai are sfârşit...”

Sau, pentru a trece de la vocea sentimentală în cea mai teoretizantă, a observatorului treaz, să examinăm versurile următoare („Lumea de apoi”):

„Lumea cea strâmbă,
Care se schimbă
Ca un altoi,
Lumea de apoi...”

Ori, un alt exemplu, care în sine conţine o doză apreciabilă de ironie amară, şi, spre deosebire de exemplul anterior, care arată inventivitate verbală (La câte trupe de rock aţi auzit cuvântul „altoi”? E doar un exemplu din multele de găsit în acest album), un exemplu frumos de inventivitate simbolică („Cel din răsărit”):

„Nu te mira,
De un străin,
În ţara mea, de unde vin,
E loc puţin...”

Ori, ultimul exemplu, pentru că un exemplu face mai mult decât cinci fraze critice oricât de inspirate, iată această mostră de cinism („Balanţa”):

„Tu, cel vinovat, dator să plătească
Legea-i scrisă de noi, deci dreptatea-i a noastră.”
 

Dacă ne întoarcem acum la muzică, majoritatea compoziţiilor sunt cursive, realizate cu talent. Poate o piesă sau două sunt de umplutură, ca de exemplu acea elegie sentimentală (ce elegie nu e sentimentală?) care se numeşte Nu-i vina mea. Altfel, piesele sunt aşezate, calculate, concepute teatral si matur (de nişte artişti care ştiu ce fac) cu o monotonie câteodată obsesivă, în maniera gotică. Prima observaţie pe care am facut-o ascultând acest album după multă vreme este că, spre deosebire de Iarbă în păr, Comoara sau alte melodii mai vechi (în stil AC/DC sau Deep Purple), compoziţiile  de pe Armaghedon sunt concepute ca piese de metal extrem. Un alt exerciţiu simplu, pentru a lămuri această afirmaţie: încercaţi să vă imaginaţi Lumea de apoi cântată de Children Of Bodom  sau Armaghedon cântată de In Flames. Asupra mea, aceste observaţii au două efecte: pe de o parte, mă determină să admir deschis calitatea compoziţiilor pieselor, pe de altă parte mă fac să mă simt frustrat de un lucru care poate reprezenta şi minusul cel mai important al albumului: lipsa agresivităţii, în orchestraţie şi în voce. Albumul nu are cojones. Efectul dramatic ar fi fost mult mai mare şi cred, l-ar fi transformat într-o legendă autohtonă. 

În ultimul rînd, cred ca motivul care m-a impins să scriu acest articol este grafica albumului. Plecînd de la desenele abstracte şi goale, de pe albumele ante-revoluţie, apoi de la poza simplă (bine era de era simpla...) a trupei şi numele şiroind de sange al acesteia (Ce te poate îngrozi la văzul/auzul acestei titulaturi: „Celelalte cuvinte”? Nimic. Alta e „Cannibal Corpse” sau „Death”) şi ajungând la o ilustrare a albumului printr-un colaj foto după Judecata de apoi a lui Bosch, asta e într-adevar o realizare. Nu ştiu dacă grafica a fost aleasă de membrii trupei, dacă muzica a fost conceptă având picturile maeştrilor flamanzi în minte, sau dacă potrivirea e o pură întâmplare, însă îmi pare că această asociere este atât de intrinsec cuprinsă de muzică şi în muzică, încât mă determină să consider acest album un experiment postmodern dintre cele mai reuşite (în rockul românesc). Asociaţi în minte, dacă vreţi – e ultimul exerciţiu pe care vi-l propun – Grădina plăcerilor lumeşti (partea a treia) a lui Hieronymous Bosch, sau Triumful morţii a lui Peter Bruegel cel Bătrân, cu piesa Lumea de apoi, de pildă, ori atmosfera picturii Vânători în zăpadă a lui Bruegel cu atmosfera piesei Lupii. Dar, în fine, aceste observaţii sunt în întregime subiective.

Recitesc articolul si îmi amintesc de unde am pornit. Am dorit sa prezint un album reusit al rockului romanesc si am ajuns prin tinuturi metafizice. Presupun ca asa se întâmpla cu lucurile indragite. Subiectiv. Mi-ar placea sa am ocazia asta mai des.

Bogdan Cioc,
Zurich