“Calin Torsan este unul dintre cei mai interesanţi artisti pe care i-am cunoscut. Spun artist si nu muzician, cum el insusi nu se consideră; nici muzicant cum mi-a marturisit ca se simte.

Recomandat de o activitate scenică incepută inca din anii ’80, daca luam in calcul primele aparitii realizate cu un ansamblu de copii, Torsan s-a remarcat in tot acest interval prin muzica, teatru si literatura, toate sub semnul avangardei si experimentului. Biografia sa artistica este sinuoasa si in acelasi timp coerenta, deoarece a stiut sa valorifice intamplarea si arbitrarul intr-un mod remarcabil.

Calătoriile in scopuri artistice de-a lungul si de-a latul ţării, alaturi de cele din Ungaria, Italia, Germania ori Japonia, ca si atacarea spaţiilor neconventionale cu mijloace pe masura, sunt o experienta unica, ce poate fi sursa de inspiratie pentru inca două vieti. Povestea este insa in continua desfasurare, deoarece fiecare nou capitol este convertit intr-un pas viitor, totul sub semnul autenticitatii”. (Mihai Plamadeala, Observatorul Cultural, nr.457, 15.01.2009)

Albume:
NU & APA NEAGRA - Omag (2008) [ loc 12 in TOP MSF ]
EINUIEA - Noa (2008) [ loc 19 in TOP MSF ]
EINUIEA - Povestiri bizantine (2005)
DOMNISOARA POGANY - Kahani (2005)
DOMNISOARA POGANY - Symbollein (2001)
GRODEK - Grund (2000)
DOMNISOARA POGANY - Apercu (1996)

Carti: 
Recycle bun (Humanitas, 2007)
Scoala de mucenici (Curtea Veche, 2005)
Povestiri mici si mijlocii (coautor, Curtea Veche, 2004, 2007)
Cartea cu Euri (coautor, Curtea Veche, 2005)

Spectacole de teatru:
Ritmuri (Teatrul Nottara), 
De trei ori dragoste (Teatrul Nottara), 
Vaca Rosmarie (Teatrul Mihai Popescu, Targoviste), 
O noapte taifunoasa (Compania Mica, Bucuresti), 
Bekkanko (Teatrul Ariel, Targu Mures), 
Turandot (Teatrul Bulandra)

01.Te invit sa te prezinti, spunandu-ne de unde vii si care sunt coordonatele tale artistice. Ceea ce faci inglobeaza mai multe aspecte complementare: sunet, atitudine, look, arta spectacolului. Cum te autodefinesti?

          Mai intai as spune ca nu ma simt artist muzician. Sunt cel mult artist, eventual muzicant. Instrumentele si conjunctura in care s-au alcatuit trupele prin care am evoluat m-au dus spre ceea ce am cantat cu fiecare. Intotdeauna am pus in comun muzica cu prietenia, de aceea au fost atat momente magice cat si multe deceptii in viata mea artistica. N-au lipsit nici ocaziile de a canta in contexte strict profesionale. De exemplu, am fost solicitat de Loredana Groza pentru un show la Teatrul de Opereta. Am intrat in combinatie cu niste percutionisti, chitaristi si cu un taraf. Necunoscand pe nimeni, a fost destul de inconfortabil si chiar m-am intrebat ce caut acolo. Erau in jur oameni care faceau game demente si aveau o virtuozitate debordanta.
          Cu tarafurile mi-e mai usor sa colaborez pentru ca vin cumva din aceeasi zona. In ceea ce ma priveste, de-a lungul anilor am avut sisteme personale de notatie, delirante pentru un om care a studiat muzica, dar pot spune ca asa am ajuns sa inteleg metodele de comunicare orala. Foloseam curent expresii de tipul: "aici facem mai tremurat" sau "ca o piftie". Cand echipa se cunoaste reciproc, intelegem cu totii la ce ne referim si colaborarea merge. Imi place sa ma insotesc in ale muzicii cu oameni pe care ii cunosc bine. Apoi sunt interesat de folosirea instrumentelor exotice. Am colaborat in mai multe randuri cu trupe de teatru si asta nu a ramas, se pare, fara urmari.
          De-a lungul a cincisprezece ani am evoluat in cateva trupe, uneori in paralel, de aici pornind o serie de confuzii privitoare la apartenenta si statutul meu, sau identitatea formatiilor unde am cantat. Am aparut pe scena si sub numele Calin Torsan, fapt ce iarasi a fost interpretat drept destramarea formatiilor in care fusesem vazut cu o tura inainte. Fac o recapitulare: au fost pentru mine, in ordine cronologica: Manecute Verzi, Domnisoara Pogany, Grodek, Einuiea, Nu & Apa Neagra. In rest, cateva colaborari si amintitele aparitii sub propriul nume. Grodek s-a suprapus cu Pogany; Einuiea cu Nu & Apa Neagra. Aceasta dubla poveste este in momentul discutiei noastre in plina desfasurare.


02.a. Sa incepem discutia de la Nu & Apa Neagra si sa o luam progresiv inapoi! Care este istoria acestei formatii si a intalnirii tale cu ea?

          Este vorba despre prelungirea unor intamplari muzicale de-ale mele. Dupa un concert de la Sighisoara (tinut cu Domnisoara Pogany) am fost salutat de un timisorean care nu avea pe atunci nici o legatura cu muzica. Este vorba despre Sasa Stoianovici, artist plastic, intre timp absolvent al Academiei de Arta din Timisoara. Cred ca avea in momentul intalnirii noastre peste 20 de ani si se poate spune ca era deja format, in sensul ca isi alesese o cale in viata. Prin puterea exemplului oferit de noi, urmand niste pasi pe care nu ii cunosc prea bine, s-a indreptat spre muzica. Trebuie sa spun ca Sasa are personalitate puternica; aduna oameni in jurul lui, creaza contexte muzicale, naste idei. La un moment dat s-a creat un gol in trupa. Era vorba de Szilamer Farkas, cu care chiar ma cunosc si despre care stiu ca a studiat la Budapesta instrumente indiene. Fratele sau e si el muzician: a fost basist in Quo Vadis. Asadar am inlocuit un muzician ale carui prioritati erau divergente de cele ale lui Sasa. Integrarea mea a fost destul de dificila, deoarece trupa era recognoscibila si prin amprenta suflatorului anterior. Eram intr-o ecuatie desul de delicata. Baietii isi propusesera sa improvizeze 100%, pe baza reperelor, temelor si ideilor sonore stabilite la repetitii. Totul porneste de la negocieri sau discutii despre ordinea in care se intra si cam ce face fiecare. Se discuta apoi traseele armonice ori melodice. M-am alaturat acestei noi echipe, din care, in afara de Sasa si de mine mai fac parte Vlad Sturdza si Alexandru Hegyesi.

b. Cum ati ajuns la albumul realizat impreuna si la turneul de promovare in afara tarii?

          Grupul era in contact cu o casa de discuri din Germania, "Lollipopshop", interesata exclusiv de muzica improvizatorica din Est. Nu & Apa Neagra debutasera pe o compilatie impreuna cu trupe din Rusia, Polonia si Ucraina. Am prezentat noul material care, spre bucuria noastra, a fost acceptat si produs. Pe album s-au folosit deopotriva imprimari noi si vechi, de aceea apare practic si Szili. Una dintre piese a fost mixata de un englez. Formatia mai are un album autoprodus si manufacturat scos in Romania prin 2004, Visul unui saman sau cam asa ceva... Franturi din visul unui saman… Asa ca ceea ce am facut impreuna este un al doilea titlu al discografiei. Este cazul sa mentionez ca am statutul de membru deplin in trupa. Mi se ceruse un CV personal de catre un ziar si uitasem sa trec acest album sau apartenenta la grup, dar sunt unul dintre oamenii formatiei, cu drepturi depline, cum se spune. Cel mai mult m-a surprins concertul de promovare, pentru ca implica niste costuri pe care in tara nu le-ar fi suportat nimeni. Am avut sase concerte in mai multe orase germane. La noi e greu sa strangi un public pentru astfel de muzica. Acolo am cantat alaturi de trupe extrem de bizare, care foloseau pentru producerea de sunete inclusiv masini de cusut, polizoare... 

c. Ce s-a intamplat intre momentul intrarii tale in formatie si aparitia albumului?

          Pana la album, prima cantare cu Nu & Apa Neagra a fost acum trei ani, intr-un club bucurestean, care nu avea nici macar firma. Invitatiile, facute pe net. Personal, am avut emotii inca din dimineata acelei zile, pentru ca nu ne cunosteam bine si intotdeuna mi-a fost dificil sa cant in asemenea conditii. O mai facusem de cateva ori si stiam la ce sa ma astept. Baietii erau la randul lor atenti in ceea ce ma priveste, datorita asa zisei mele personalitati muzicale, creata mai mult dintr-o continuitate a activitatii. Cativa ani buni de cantat in spate isi spun cuvantul la un moment dat. Am ramas impreuna penduland intre Bucuresti si Timisoara. Este romantic sa iei trenul de noapte spre un oras indepartat pentru a canta, mai ales ca Timisoara imi place mult. In privinta locurilor de cantat orasul de pe malurile Begai are doar doua cluburi, ceea ce inseamna doua cantari pe an. Mai multe nu se pot sustine pentru ca publicul este si el restrans. Cu experianta a vreo opt concerte date in orasele noastre ne-am indreptat spre activitatea de studio. Am inregistrat in ambele locuri si ne-am trimis piesele pe net.  Pas cu pas, am adunat materialul sonor trimis la "Lollipopshop".

d. Ne poti dezvalui care este algoritmul sau alchimia prin care compuneti si cum substituiti absenta repetitiilor regulate?

          In general eu si oamenii cu care fac echipa propunem tot felul de cai, care fixate pe un disc se pot numi compozitii, dar de fapt sunt crampeie muzicale. In cazul Nu & Apa Neagra la baza stau niste structuri armonice, ritmice sau timbrale, hotarate in comun, care se constituie cu timpul in pasaje sonore. Majoritatea sunt create pe idei melodice. Vin apoi propunerile si negocierile. Ne jucam cantand diverse secvente, separat sau in grup si asa apar muguri de piese, care se sedimenteaza in timp. In pasul urmator continuam speculatia si reusim sa le facem recognoscibile, sa le dam nume sau macar sa le includem intr-un index, pentru a putea sti mai tarziu despre ce este vorba si cum sa tratam secventa respectiva constituita in piesa. Cu trupa de acasa este mai simplu, pentru ca repetam destul de des. In privinta baietilor din Timisoara, ma vad in principiu cu o zi inainte de concert, fie ca vin ei in capitala, fie ca ma duc eu in vest. Exista un minim contact intre noi, in rest, totul se face la fata locului. De obicei am emotii mari inainte de concerte, dar le stapanesc si cateodata chiar intru intr-o stare de maxima dezinvoltura. Este un neajuns pe care incercam sa-l jucam ca pe un avantaj. Cam asa am lucrat, printr-o corespondenta care a invins distanta. Am cantat impreuna in Germania, Bucuresti, Timisoara, Sf. Gheorghe, in total cam 15 concerte si am imprimat un album. De cand m-au cooptat nu am lipsit la nici o cantare. Se pusese problema sa cante fara mine, in Timisoara, unde eu nu puteam veni din cauza unui contract individual cu Teatrul Nottara, dar pana la urma acel concert a fost anulat.

e. Nu & Apa Neagra este un nume neobisnuit. De ce a fost ales si ce semnifica?

          Initial se numeau doar Nu. Au evoluat sub aceasta titulatura o perioada si chiar s-au facut cunoscuti. Schimbarea de nume a coincis cu venirea mea, ceea ce i-a facut pe unii sa considere ca, daca ei erau Nu, mie mai imi ramane sa fiu Apa Neagra. Le spun tuturor ca nu este asa. E o simpla coincidenta. Ascultand albumul m-am lovit in mai multe randuri de aceasta sintagma: Apa Neagra. Ma trimite cu gandul la petrol si la verdele malos care apare pe coperta albumului. Mi se pare potrivit. Am avut senzatii vizuale. Categoric, este vorba despre o muzica psihedelica. Cine doreste, poate sa se afunde intr-o auditie in care instrumentele originale nu mai pot fi recunoscute pentru ca au fost trecute prin filtre si efecte. Prin prisma chitaristului solo s-ar putea vorbi si despre ceva progress. Chitaristul a renuntat la taste si canta freatless, ca si basistul. Prin ritm sunt si accente tribale. S-a ales un nume ciudat pentru o muzica bizara.

f. Cum se vede lumea clubbing-ului german din postura de performer insider?

          Clubul din Dortmund in care am cantat este adapostit de o casa parasita, veche de 300 de ani. Patroni sunt doi frati. La subsol este un spatiu cu toate utilitatile: orga de lumini, fum, microfoane la discretie, o scena mica si un bar cu multe, multe tipuri de bere. Surprinzator, pe jos e nisip. Invitatiile se fac exclusiv pe net. Exista in jur de o mie de abonati din care se aduna publicul pentru evenimentele pe care le organizeaza. Nici cei de pe strada nu banuiesc ca se intampla astfel de lucruri in acel subsol, asa ca aceia care vin au parte de ceva special. Au fost proiectii de filme, teatru, pantomima, teatru de papusi, muzica experimentala. In Berlin lucrurile erau pur si simplu stralucitoare. Ma refer la clubul unde ne-am produs. Scena si rampa pentru public erau plasate chiar la intrare si de-abia in spate urma barul cu canapelele. Am vazut tot felul de spectacole, sustinute de protagonisti din diverse tari. Erau lucruri facute si gandite frumos. Nu neaparat bizare ci firesti, cum ar trebui sa fie atitudinea noastra fata de asemenea acte artistice. La noi intre public si muzicanti lucrurile nu functioneaza deocamdata cum ar trebui. Exista mereu o distanta, un fir de nisip intre dinti. Cateodata pretentiile publicului sunt exagerate, alteori "talentele" celor de pe scena sunt deranjante. Sunt convins ca exista loc pentru toata lumea, public si muzicanti.

Calin Torsan in timpul interviului

Nu & Apa Neagra live 2008

NU & APA NEAGRA - Omag
(Lollipopshop, Germania, 2008)

Romanian kraut-rock live in Germany

Interviu Muzici si Faze
Calin Torsan si Mihai Plamadeala

03.a. Sa revenim in Bucuresti si sa vorbim despre Einuiea.

          Einuiea s-a infiintat in 2004, anul in care Pogany dadea ultimele cantari.  Numele reprezinta data primului concert pe care l-am avut, dupa urmatorul algoritm:  "a" e prima litera din alfabet, "i" a cincea; asta inseamna cincisprezece si apoi iunie. Totul se citeste de la coada la cap. Primul l-am cunoscut pe Silviu Fologea, cu care am facut impreuna scoala generala. Am fost membrii aceleiasi orchestre pionieresti. Jucam fotbal impreuna. Pe George Turliu si pe Juan Carlos Negretti i-am cunoscut cam in aceeasi perioada, pentru ca bantuiam cu Silviu prin Clubul de la Arhitectura. Carlos era student acolo si ne-am intersectat. Aveam si un prieten comun, pe Lawrence (regretatul Laurentiu Stoian - muzicuta in Whisky Lawrence, Black Cat Bone, Electric Red Roosters, Tomaseli & Lawrence). Cu George m-am imprietenit in alte conjuncturi si alte cercuri de amici.
          Ca multe lucruri facute de mine, povestea Einuiea a plecat de pe strada. Eram in perioada de faramitare cu Pogany-ul, in care aveam nevoie sa cant. Era vara, ma aflam intr-un marasm economic si trebuia sa mai beau cate o bere. Salariul venea foarte rar; o data pe luna si nu-l gestionam cum trebuie. Ne-am intrebat daca mai putem iesi pe strada, sa cantam pentru bani. Am iesit, foarte jenati, cu golul acela in stomac. George lucra cu mine la muzeu. Din ce stiam noi – cantece mai vechi – am aranjat niste piese si am iesit. Luam exact cat pentru doua beri de fiecare. La inceput eram cam jenati, dar dupa asta ne-am dat drumul.           
          Intr-o zi a trecut Adrian Andries, patronul de la Art Jazz si ne-a chemat sa cantam la el in carciuma. Nu stiu cum am acceptat sa cantam cu un fluier, o chitara si o tamburina! Carlos a citit in B 24 Fun despre concert si s-a oferit sa vina si el sa bata la bongosuri. A fost exact ce ne trebuia, si asa am dat primul concert. Inainte de fiecare piesa ii ziceam cam ce sa bata, cu voce joasa pentru a nu fi captat de microfon. Totul s-a negociat cu cinci secunde inainte de fiecare piesa. Apoi am inceput sa repetam la MTR, unde lucram eu si George. Silviu a colaborat si el la un moment dat cu muzeul, pentru confectionarea unor decoruri. Este un loc foarte drag noua.

b. Cu ce se deosebeste Einuiea de Nu & Apa Neagra?

          Arhitectura pieselor este diferita la Einuiea fata de Nu & Apa Neagra. Muzica este compusa nota cu nota, cu scurte pasaje improvizatorice. Apoi ne-am propus si asumat un World Music. Facem o muzica ce ne caracterizeaza si la care nu stim exact cum am ajuns. Cu Einuiea, desi nu ne propusesem, am ajuns la o reteta a noastra, unde jazz-ul ocupa cam 5%, etno-ul destul de mult loc, iar restul este experienta si inspiratie. Chitaristul, Silviu, este foarte preocupat de jazz, ca ascultator si incearca sa mai prinda cate ceva din acest domeniu.           
          Unele piese puteau esua in folk, altele intr-un  etno de calitate modesta. Nu e nici folk, nici etno. Un acord, o insiruire de acorduri sau pasaje intregi pot avea sonoritatile unui gen anume, dar este vorba doar de o apropiere de acestea, caci nu folosim scarile sonore si conventiile niciunui gen major. Muzica noastra este destul de libera, fara manierisme. Nu pot spune ca facem jazz, cum nu pot spune ca am cantat cu Pogany muzica medievala, pentru ca am constientizat cat de greu este sa canti asa ceva. Iti trebuie ani de studiu si foarte multa munca la frazare, ori intelegerea finalitatii acestor tipuri de muzica.

c. Prezinta, te rog, albumele pe care le-ai avut pana acum cu aceasta trupa.

          Primul album este Povestiri Bizantine. In el am refacut un vechi traseu bucurestean, desigur, la modul metaforic vorbind. Am incercat sa aducem muzica tarafurilor de odinioara in cluburile de astazi. Am luat un cantec evreiesc, unul turcesc, sau cantece de-ale lui Anton Pann, pe care le-am amestecat cu cantece de-ale noastre. Am folosit instrumente grecesti si am apelat la sonoritati si melisme balcanice. Al doilea album, Noa, cu parfum japonez, a aparut ca urmare a celor doua luni pe care le-am petrecut in Japonia ca muzicanti, unde am cantat intr-un targ, la standul Romaniei. Ne-am intors cu instrumente, partituri si mai mult decat asta, cu o experienta covarsitoare din toate punctele de vedere.
          Titlul este dat de piesa numarul noua, intitulata initial "Noir". Noa, care aproximeaza vechea denumire a cantecului este numele fetitei percutionistului. I-am facut astfel un cadou lui Carlos si, vorba unui prieten, am castigat si o mascota a grupului. Cele doua albume sunt ceva foarte personal. Un fel de chewing gum cu aroma bizantina, respectiv japoneza.
          In privinta proiectelor, un prieten ne-a propus sa ne impresarieze la o chestie care in afara se face de mult timp: muzica live pentru filme mute. Pentru a le readuce pe scene. Am cantat pentru Nosferatu si Faust, amandoua de F.W. Murnau si pentru Prabusirea Casei Usher de Jean Epstein. Acuma pregatim un nou film. Am fost mult prin tara cu acest proiect. Recent am calatorit la Deva, Hunedoara, Sighisoara, Medias, Brasov. La Cluj, la Tiff. In Bucuresti am cantat in tot felul de cluburi, carora le-am mai si uitat numele. Mi-aduc aminte de unul: Traian 42 (sau 24). Am cantat in spatii neconventionale, zona pe care pana acum nu o prea acoperisem. Cantam oriunde ni se iveste ocazia, ceea ce am facut cu toate trupele in care am fost.


04. Unde ai avut ocazia sa canti cu Grodek?Ai spus mai devreme ca trupa a functionat in paralel cu Domnisoara Pogany. Care este povestea acesteia, si asa cum te-ai obisnuit din intrebarile pe care ti le-am pus anterior, cu ce se deosebeste Grodek de Pogany?

          Am aparut in patru locuri publice cu Grodek si anume intr-un magazin de muzica din spatele bisericii Lutherane, la lansarea casetei, in sala de repetitii de la Preoteasa, acolo unde am dat doua micro-concerte si la Stud Fest-ul din Timisoara. La acestea se adauga o aparitie, prima in ordine cronologica, din Ungaria. Grodek este o poveste din 2000, care a existat pentru cateva luni. Asta a fost la jumatatea activitatii cu Domnisoara Pogany. Pogany si Grodek nu au coexistat propriu zis. Ne-am oprit cu Pogany-ul odata cu plecarea lui Radu in armata, dar cumva intamplator, caci nu ne propusesem asta. Din trupa faceau asadar parte trei poganysti: eu, Alecu, care a facut pasul de la chitara acustica la electrica si Razvan, care a facut pasul de la percutie la baterie. Al patrulea era Jean Luc Grigoriu - chitara electrica & compozitor. Jean l-a inlocuit cumva pe Radu. A fost o chestiune punctuala si concreta. Trebuia sa plecam in Ungaria pentru un concert. Invitatia se facuse pentru Pogany. Aveam o luna la dispozitie sa facem ceva. L-am chemat pe Jean, cu care incercasem tot felul de experimente cu ceva timp inainte. Jean a adus o mare prospetime si un ocean de idei in respectiva perioada. Si acum ma bantuie nostalgia dupa Grodek si as vrea sa scot discul cu materialele de atunci. E si un fel de datorie. Prietenii ma imping sa fac acest lucru, sa fie macar acolo… Ca istorie a unui grup de amici. Voi incerca, cred, sa fac singur acest lucru, sa existe un disc cu piesele aparute doar pe caseta. Inregistrarile le-am facut la Migas Compact Real. Trupa nu mai canta, asa ca un CD e foarte important. Cred ca voi scoate o serie limitata si o voi distribui prietenilor. Cele cateva piese au fost un moment de inspiratie la care ma raportez intotdeauna. Spre deosebire de Pogany, cu Grodek am insistat pe timbruri si efecte. Am fost mai experimentali.

Einuiea live

Einuiea live

Einuiea, Valea Regilor, pasajul Villacrosse

05.a. A venit momentul sa discutam despre Pogany. Ai cuvantul, Calin!

          Povestea Domnisoarei Pogany a inceput ca duo in 1994. Alaturi de mine era un chitarist pe nume Claudiu Lobont.  Claudiu a avut intre timp o evolutie surprinzatoare, intrand la Conservator, pe care l-a si terminat intre timp. In prezent e atras de compozitie. Eu am ramas haiduc(ul), dar important este ca atunci am fondat impreuna Pogany, cu ocazia unui Stud Fest (din Timisoara). Tot atunci am hotarat si numele, la o masa. Trebuia sa fim prezentati si ne-am gandit ca Domnisoara Pogany s-ar potrivi la ce cantam. Am evoluat in formula de doi un an si ceva, interval in care a mai fost o Sighisoara si un festival la Craiova, unde am fost gazduiti de seara de jazz. Imi aduc aminte ca in sala a fost si Johnny Raducanu, ceea ce a insemnat un stres extrem. In urma noastra au ramas cateva piese inregistrate la Radio Delta, pe care le-a procurat actualul nostru impresar si ni le-a dat.
          Pasul urmator a fost cand un prieten, Costel, interasandu-se de ce facem si apoi organizandu-ne niste concerte la sala de lectura din Regie, pentru cei 10 - 12 insi care binevoiau sa participe ca spectatori, ne-a recomandat spre auditie formatia Oregon. Formula cu suflator, chitarist, contrabasist si percutionist era un drum de incercat. Am considerat ca un contrabas e prea puternic pentru ambitusul grupului, asa ca ne-am orientat spre violoncel. Ca idee, asta e momentul cand s-a nascut trupa, ca rod al initiativei lui Costel. Noi nu am facut decat sa ascultam muzicile pe care ni le-a dat si sa ne apropiem de ceva ce nu cunoscusem pana atunci. Am imprumutat tot felul de formule si structuri din aceasta muzica “noua”. Ca urmare, am descins in holul Conservatorului, complexati, pentru ca la vremea respectiva Claudiu nu visa ca va ajunge vreodata in calitate de student acolo. Am gasit exact cat am putut: un percutionist si un violoncelist; singurii dispusi sa incerce ce la propuneam. Este vorba despre Daniel Marin - anul I sau II si Radu Georgescu - un tip mai ciudat, care visa sa cante rock, ca basist. Avea manusi cu tinte, ceea ce il facea unic printre colegii sai.
          Ne-am apucat de treaba in noua formula si am ajuns foarte repede la rezultate multumitoare. Impactul avut in randul putinilor fani pe care ii aveam deja ne-a dat o incredere negestionata la aceea vreme. Nu imi vine sa cred ce curaj am putut avea! Cu vremea, de la inconstienta am ajuns la cautarea acuratetii si la pretiozitate, de data asta asumate.

b. In ce context ati scos albumele semnate Domnisoara Pogany?

          Momentul imprimarii celor trei albume a fost deschis de casa de discuri a lui Gyuri Pascu, Tempo Music, care isi propusese intr-o naivitate romantica a momentului sa produca niste albume sub forma de caseta, cu trupe necunoscute, cum eram si noi. Trasesem un demo la Mihai Pocorschi in studio (pe gratis!), ceea ce a fost un lucru extraordinar la vremea respectiva. Experienta ne-a fost de folos pentru discul imprimat si scos in acel an, 1996, numit Apercu. Acesta a fost editat doar pe caseta, dar avem materialul si poate il vom reface pe CD.
          Pana la urmatorul album scos la Just Music au trecut cinci ani. Acolo realizasem si Grodek-ul, in 2000. Era label-ul unui prieten, cunoscut prin acelasi Lawrence de care am vorbit mai devreme. Tipul, geolog de meserie, scrisese unei case de discuri din Anglia, intreband daca vor sa le fie distribuitor in Romania, iar raspunsul a fost afirmativ. Pe atunci standurile cu discuri ocupau locuri de cinste in magazine, erau vizibile si se vindeau, asa ca ne-am bucurat si noi de aceste avantaje. Cand nu a mai mers afacerea, a incercat sa produca el cate ceva, iar acum gestioneaza aparitiile unei fanfare.
          Varianta de a fi produsi de prietenul nostru a fost salutara, caci ne aflam deja intr-un soi de impas. Producatorii nu se aruncau la o muzica precum a noastra. A&A ne-au respins, de exemplu, 7 piese din 12, atunci cand am incercat sa lucram cu ei! Albumul a venit asadar la timp, caci disparuse parca motivatia si plutea intre noi ceata despartirii. Totul devenea din ce in ce mai greu, incepand de la locurile de cazare la festivaluri si pana la bani. Avansam in varsta, si asta poate ca schimba destul problemele. Acesta este contextul in care am scos Symbollein, in 2001.
          Au mai trecut apoi patru ani si in 2005 a iesit ultimul Pogany. Credeam ca lumea va incepe si se va sfarsi cu noi, pentru ca venise o propunere din partea Humanitas-ului. Pe langa seria de audio book-uri, au vrut sa scoata si o colectie de muzica. Seria a fost deschisa de un cvartet, sau noi am fost primii - nu mai stiu exact. Ei au cantat Astor Piazzola, noi am propus un album cu compozitii proprii, numit Kahani, pentru care, de data asta am primit bani, ceea ce a insemnat  mai mult timp in studio. Am putut bibili de data aceasta albumul, suprapunand discret sunete electronice (au fost multe discutii atunci). Prezentarea grafica a fost si ea mai atenta. Am crezut ca de aici vor rezulta concerte si momente faste pentru noi, insa despre acest disc, paradoxal, stie foarte putina lume. Eu chiar am ajuns sa nu-l mai am in casa. Lipsa de feed back a insemnat o lovitura, in conditiile in care aveam intre noi deja prea multe discutii in contradictoriu. Aparusera prioritatile de familie, de loc de munca…

c. Sa intelegem ca acesta a fost momentul in care s-au tulburat apele pentru voi?

          Au (sur)venit doua - trei angajari, brusc. Nu mai aveam timp de repetitii, sau libertatea absoluta de a concerta in tara. Au aparut apoi colaborarile paralele pentru niste bani in plus. Nava se subrezea si e forte greu sa reincalzesti o relatie care s-a racit. Toate chestiile astea, negestionate bine au dus la cel mai grav lucru ca destin al unei formatii: reducerea timpului de repetitie. Repetitia este creuzetul unde fierb toate lucrurile. Se discuta si apar ideile. Mi s-a mai intamplat in viata, cu o ocazie anterioara, ceva similar. Faceam Shotokan de patru ani. Am chiulit la un moment dat la un antrenament, dupa care, incet incet, nu am mai avut cum sa fac fata. Erau niste scheme fara adversar, pe care nu le mai tineam minte si nu am putut progresa in ceea ce priveste insusirea elementelor noi. Pur si simplu nu am mai putut face fata fizic. Asa s-a intamplat si cu Pogany. Am ajuns sa cantam cu predilectie piesele vechi si am ajuns la clisee.
          Cum am mai spus, relatiile s-au racit si asa au ramas. Radu sta langa Casa Studentilor - Plevnei, unde repetam si unde mai ajung din cand in cand. As  putea sa sun la el cand mai trec pe la Preoteasa, dar ce ne leaga acum nu mai este decat o sonerie, asa ca nu am facut-o niciodata pana acum. El canta intr-un ansamblu al armatei. Pentru a se mai mentine la anumite standarde canta si la Lutherana, muzica veche. Alecu Stanciu canta inca din perioada Pogany intr-un grup, Cri Gri. Despre Razvan Arvinte stiu ca nu mai canta. E veterinar si are un cabinet.
          In 2006 am primit o comanda - multi oameni nu stiau ca noi nu mai cantam impreuna -, sa facem muzica unui scurt metraj. Am cooptat un violonist si a iesit o chestie excelenta. Omul chiar a tras de noi. Am incercat si dupa aia sa continuam, sa facem un program pretentios cu niste piese culese de Bartok, intr-un aranjament al violonistului. Si am scos doua piese. Dar cu o singura repetitie pe saptamana, de la opt seara...
          Lumea ne tine minte! Am avut parte de numeroase momente in care oamenii ma intreaba daca am cantat la Pogany sau in Grodek.

Domnisoara Pogany pe santierul patriei

06.a. Sa lasam in urma tristetea destramarii Pogany-ului si sa mai facem un pas in trecut, la vremurile in care cantai pe strada!

          In fascinantii ani '90, emblematici pentru mine, am ajuns dintr-un potential inginer sau student la Politehnica, muzicant de strada. N-as fi crezut asta niciodata. Cei din jurul meu, parinti si prieteni, au fost de-a dreptul bulversati. Fusesem pregatit pentru ceva, a venit Revolutia si deodata am ajuns altceva. Stiu foarte multi oameni care au impartasit aceeasi soarta, devenind cu totul altceva decat anticipasera. Totul a inceput cand eu si prietenii mei ne-am gandit, intr-o doara, sa iesim pe strada cu cateva piese mesterite intr-o dupa amiaza.
          Fostul coleg de scoala generala si orchestra pioniereasca Silviu, actualul chitarist din Einuiea, m-a chemat pe la el sa-mi cante o piesa scoasa de la Celelalte Cuvinte. Eu, ca un adevarat ascultator de radio, stiam la randul meu "Mugur de fluier". Am vazut la Silviu un fluieras penibil, de pe la Sinaia. Acum mai folosesc cate unul de-ala, spart, care are ceva ofertant pentru ce fac. Scuipa, harjaie, aduce un anume efect, pare cu distors. L-am luat si am produs cateva sunete, fara ambitusul necesar, dar atunci mi s-a parut ca deja cant. Stiam vreo doua cantece la clavieta, un instrument de suflat cu clape, asa ca fluierul a fost usor de descifrat. Singurul meu punct de vedere despre muzica pe atunci era ca a canta inseamna sa scoti piese. Dupa o bere, cineva mai canta ceva cunoscut, de pe la Cenaclul Flacara sau de altundeva si asta insemna pentru mine cantatul: sa reproduci cat de bine poti ceva ce ai auzit la altii.
          Dupa doua saptamani am facut rost de primul meu blockflote sopran, adus de la tara de Silviu. Cantam numai in do major si incercam noaptea, sub plapuma, sa dibuiesc pozitiile. Ai mei nu prea agreau ceea ce incercam sa fac, pentru ca aveam probleme cu scoala.  Ma jucam din do pana in do de sus, nici macar in octava superioara, si asa am dibuit niste melodii. Repertoriul nostru de inceput a fost alcatuit din “Fade To Black” - Metallica, pe care o tineam un sfert de ora, bineinteles "Mugur de fluier" si un blues. Eu nici nu ascultasem blues. Silviu era mai elevat, avea deja cunostinta de Alexandru Andries. Am hotarat sa iesim pe strada, sa impartasim lumii ceea ce stiam sa facem! Si asa au trecut cinci ani.

b. Descrie, te rog, cum arata viata ta in acea perioada.
         
          Plecam la 10, initial la Teatrul National, unde cantam, adunand lume in jurul nostru si colectam bani intr-o palariuta. Asta pana intr-o zi cand eu, solistul, am tras un sut in palarie pentru ca primisem prea mult marunt. De rusine, a trebuit ulterior sa schimbam locul si asa am ajuns la Kretzulescu. Doi ani cred ca am functionat acolo, de la ora 9 - 10 pana la 20, cu o pauza la amiaza. Castigam bani – de doua ori salariul lui taica-meu –, cu care nu stiam ce sa fac, pentru ca nu avusesem niciodata bani pe mana. Mi-am cumparat pipa, toate dulciurile posibile, am facut excursii.
          Mi-aduc aminte ca am luat sui-generis hotararea sa mergem sa cantam la Brasov. Ne-am cazat la Poiana, la hotel. Nu am mai fost de atunci la hoteluri prin tara, decat cu cantatul organizat; pe cont propriu nu mi-am mai permis. Atunci aproape ca nici nu am dormit in camera luata, ci ne-am petrecut timpul prin caminele studentesti. Cantam in Piata din Brasov, iar impactul financiar era ceva care ne depasea. Bineinteles ca paradisul acesta financiar nu avea cum sa dureze si, in plus, pe langa partea frumoasa presupunea niste chestii grele (frig, suportarea unor atitudini neprietenoase din partea unor trecatori sau a autoritatilor etc).
           Nu faceam toate acestea pentru bani, ci dintr-un soi de placere. Am crezut ca aceea era viata. Era setea de libertate cuplata cu tineretea si pot spune astazi ca eram fericit. Ce am facut de fapt? Este vorba despre incropirea unui repertoriu din piese scoase pe un fluieras, o chitara si percutie. Cantam toata ziua, iar seara ne intorceam cu autobuzul, dupa o masa la Lido, unde invitam pe cine vroia si pe cine nu vroia. Luam sticle de vin, fripturi si cunosteam oameni. Ne intorceam seara cu autobuzul, stand pe jos si cantand.
          Eram foarte vizibili in tot ce faceam, asa ca am fost in mod repetat subiect de articole de presa sau radio. Aparuseram si in ziare sub titluri de tipul "Micuta republica hippie", eu nefiind vreodata hippie. Am ajuns la 2 Mai, si la Vama Veche, dar mai tarziu. Dintre apropiatii mei, Alecu a fost hipiot. Descoperirea Jethro Tull-ului in perioada aceea m-a determinat sa accept si alta muzica decat cea cu care facusem cunostinta la radio sau in orchestra pioniereasca. Am ascultat atat de mult Tull, incat astazi niste piese imi provoaca instantaneu greata. Dar atunci ma visam Jan Anderson!

c. Cum s-a produs iesirea voastra din strada si intrarea in “show-biz”?

          Am plonjat in lumi interesante, despre care nici nu banuiam ca exista, care ne dadeau incedere, dar pareau deopotriva periculoase (in sens figurat). Era logic ca mai devreme sau mai tarziu aveam sa ne indepartam de strada.  Deja erau zile in care nu mai puteam veni la “serviciu”, pentru ca aveam de cantat, de exemplu, in cadrul unui cenaclu literar, care se tinea joia. Dimineata repetam pentru seara, asa ca taiam o zi de la produs pe “strasse”.
          Pentru ca una dintre piesele noastre de baza era “Green Sleeves”, ne-am spus "Manecute Verzi". Asadar am avut cumva si un nume. Pe masura ce a trecut timpul au aparut din ce in ce mai multi muzicanti de strada, care cantau evident pentru bani, si lumea incepuse sa fie reticenta. Noi evoluasem tot timpul intr-o oarecare tensiune, pentru ca multi asociau ceea ce faceam cu cersetoria. Aveam parte in mod constant de reactii ostile din partea unora, care ne huiduiau si ne trimiteau verbal la munca. Lucruri similare se intampla si pe scena, in contexte total diferite, dar asta este alta poveste. Cred ca ne-am trait un soi de adolescenta pe care nu o avusesem la vremea cuvenita. Eu, in afara de fotbal, radio si orchestra de pionieri nu cunoscusem altceva. Cu experienta acumulata in strada am ajuns la Pogany, pasind intr-o cu totul alta etapa din viata.

La Sighisoara, cu o bere
Spectator la concertul Nomen Est Omen

Calin si Otilia (viitoarea sotie)

Manecute Verzi la revista Salut

07.a.  Care sunt preferintele tale muzicale de ieri si de azi?

          Am facut o mare greseala ca cititor, sa ma indepartez de literatura romaneasca, si ca muzicant sa ma indepartez de muzica de la noi. In ambele cazuri preferam marfa straina. Imi inspira mai mult respect. Agreez concertele de muzica contemporana, unde sunt unul dintre cei  sapte, opt curiosi. Din alternativ pop imi plac Zdob si Zdub, ca instrumentisti, ca forta, ca spectacol. Sursa de inspiratie folclorica e inclusa foarte bine intr-un discurs artistic ofertant.  Mi-au mai placut Vank, desi multe piese sunt copiate. Ca sound, m-au surprins Trei Sud Est. Au venit cu nu stiu ce softuri sau scule si deodata totul a inceput sa sclipeasca in muzica romaneasca! Imi mai plac DJ Project, dar si clasicii Mircea Vintila, Mircea Baniciu, sau colindatorul de serviciu Stefan Hrusca. Poate am o perceptie deformata, dar nu pot concepe Craciun fara el. Dintre cei de pe timpuri il amintesc pe Aurelian Andreescu. Am descoperit mai tarziu Sfinx-ul vechi. Din muzica straina imi plac in special schimbatorii de paradigma, cum ar fi: Miles Davis, Garbarek, Oregon.

b. Ce parere ai despre Blazzaj, Luna Amara, Kumm, Urma, Byron?

          Cu Blazzaj am avut ocazia sa cant pe aceeasi scena si pot spune ca apropierea de unele lucruri iti deformeaza perceptia asupra lor. Pe Luna Amara ii stiu, dar nu imi spun nimic, ca dealtfel nici ceilalti pe care i-ai insiruit. Am observat ca multi dintre cei care canta in aceste trupe sunt instrumentisti buni, foarte buni. Tocmai din cauza asta de la ei astept insa ceva mult mai elevat, mai personal, iar ei imi par suficienti.

c. Cum vezi tu rock-ul romanesc?

          Am avut raspunsul astazi, in timp ce te asteptam (n.a. - interviul a fost programat la Casa Studentilor - Preoteasa, dar fiindca barul era inchis pentru renovare, locul a fost schimbat cu Cafeneaua de la Muzeul Literaturii). A venit la sala de repetitii Bebe Astur, de la formatia Solaris. Omul e intr-un fel un partizan al rock-ului. Daca toti am fi chititi cu o idee, asa cum este el pe ceea ce face, atunci lucrurile ar arata altfel. Tot cu bicicleta, tot cu pletele in vant, cu complexele lui, cu scenele mici pe unde a cantat... De data asta a venit cu masina; avea in continuare plete, dar sala de repetitie era pentru el tot acolo unde il prinsesem inca de acum vreo 20 de ani. Am avut in fata ochilor soarta rock-ului romanesc. Casa Studentilor a fost  pentru multa lume un loc de plecare, dar pana la un punct.
          Mi se mai pare emblematic destinul chitarei electrice, care cred ca si-a trait momentele de glorie. Vad clapele si sunetele virtuale, din computer, inlocuind brutal chitara, care acum e pastrata la modul artizanal prin trupe sau scoate solistici de trei note. Poate ca varsta m-a indepartat de anumite lucruri si vad lucrurile ciudat. Mie intotdeauna rock-ul mi s-a parut o miscare bine ancorata in timp. Pe prietenii mei rockeri sau pe Cristi Minculescu ii vad usor anacronici. Parul imbatranit nu mai arata bine lung. Ii vad intotdeauna pe rockerii importanti referindu-se la trecut: cum erau statiile pe lampi, ce efecte foloseau, ce solistici a facut nu-stiu-cine nu-stiu-cand. Mesajele sociale mi se par deja fara finalitate.

d. Despre hip hop-ul romanesc ce spui? Este ancorat in realitati sociale?

          Uneori da, alteori nu. Mi se pare ca s-a manelizat in mare masura. Ascultam mult intr-o anumita perioada. Imi plac Deceneu si Parazitii care m-au impresionat si continua sa ma impresioneze. Lucrurile se succed repede insa, iar problemele pe care le dezbat se perimeaza si ele. Este vorba despre durata de viata redusa a pieselor lor. Altceva decat in cazul rock-ului, care se vrea universal.


08. Raspunde la niste intrebari scurte, te rog!

          Pepsi sau Coca Cola?

          Mi se pare ca e acelasi lucru acolo...

          John Surman sau Jan Garbarek?

          Acum John Surman, mult timp Jan Garbarek.

          Jean Luc Ponty  sau Alexander Balanescu?

          Alexander Balanescu.

          Balanescu sau Nigel Kennedy?

          Tot Balanescu!

          Dostoievski sau Tolstoi?

          Tolstoi, pentru ca doar pe el l-am citit.

          Pink Floyd sau Yes?

          Cu sufletul Pink Floyd, rational ma indrept catre Yes.

          Caine sau pisica?

          Dintre pet-uri, am avut papagali, pesti si hamster.

          Pet Shop Boys sau Luna Amara?

          Pet Shop Boys.

          Domnisoara Pogany sau Einuiea?

          Grodek.

          Muzica veche sau avangarda muzicala?

          Ma simt budist si acum nu vad nici o diferenta intre ele. Sunt puncte care imbina acelasi cerc.


09. Povesteste-ne despre aventura japoneza pe care ai trait-o ca muzicant!

          Am plecat catre Cipango dimineata. Si tot dimineata am si ajuns. Am zburat incontinuu, ca o pasare dornica de cantec (recorder, denumirea engleza a blockflote-ului, instrumentul la care cant in marea majoritate a pieselor, chiar asta insemna in engleza veche: pasare). Am zarit inca de pe aeroport un soare imens, asa cum sta imprimat si pe steagul lor, al japonezilor.
          Cantam din doua in doua zile, reprize de cate un sfert de ceas, vreme de sase, sapte ore, intercaland prezenta noastra intre alte momente muzicale sau artistice: dans, film, folclor, actorie. Am trait cu numai patru cantece. Atunci cand am schimbat repertoriul, m-am incurcat ca un robot care primeste comenzi gresite.
          Primeam din partea spectatorilor tot soiul de porte-bonheur-uri: nasturi, figurine din plastic, te miri ce altceva. Intr-o zi am primit spaga. In Japonia! Un batran mi-a indesat in palma – credeam iar ca e vorba de vreun nasture – echivalentul a o suta de dolari. Cu banii astia am trait in ultimele zile ale turneului.
          Am cautat prin magazine instrumente traditionale. Lipseau cu desavarsire. In schimb, ne-am luat scule de extraterestri: trompeta electronica, chitara fara cutie de rezonanta, clapa care poate fi rulata precum o carpa. Intr-o zi – tocmai ieseam din pavilionul in care cantam – un japonez, batran si el, observa tilinca iesindu-mi din sacul cu instrumente. Ma roaga sa ii explic despre instrumentele de suflat romanesti. Ii arat si ii povestesc despre fluier, despre caval, despre paiul mare si ceea ce mai aveam pe la mine. Imi spune ca si el canta. Mai mult, ca mestereste flaute din bambus. Peste o luna – uitasem de el – ma trezesc cu doua shinobue dumnezeiesc lucrate, sosite prin colet postal si pirogravate cu numele de Fiul Campiilor. Eu eram asta.  


10. Spune  cititorilor nostri la finalul interviului cateva “faze” legate de activitatile tale muzicale!

          Era cat pe ce sa ratam concertul din Berlin, unde trebuia sa cantam (Nu & Apa Neagra), pentru ca am luat trenul in sens invers multe ore. Concertul era anuntat, iar noi eram in mare intarziere. Am reusit sa prindem un Intercity, sa-l convingem pe nas sa ne lase in durerea noastra sa revenim… Am ajuns totusi in clubul "Schokoladen", unde publicul nu isi pierduse din fericire rabdarea.
          La un moment dat, impreuna cu Jean Luc, viitor component al Grodek-ului, am folosit niste lanturi groase cu care izbeam usa salii de repetitie, pentru a imprima sunetele produse cu ele si a le procesa ulterior. In sala alaturata se chinuia Mircea Tiberian, care a venit la noi si ne-a rugat sa o lasam mai moale cu lantul. Ne-a fost o rusine teribila atunci.
          In concertul din Ungaria, pentru care am infiintat practic Grodek, am cantat in pijamale, ne-am ras in cap si ne-am pictat pe fata (pentru ca alaturi de noi era si un pictor). Nu erau lucruri deosebite…
          Imi cumparasem de la Lawrence instrumente noi, la care nu apucasem sa cant. Un fluier necantat e ca un picior de pat, dar asta nu aflasem inca... In zilele acelea tocmai am primit o invitatie sa cantam la Ambasada Venezuelei, la o receptie. Cu Pogany-ul.  Ne-am imbracat in camasi negre si eu mi-am luat fluierele noi, pentru impresie artistica. Acolo ni s-a oferit mai intai un whisky, o maslina, o furseaca, dupa care, in loc sa mergem la culcare am ocupat pozitiile pentru cantat. Nu ne-am putut acorda timp de vreo 15 min. A venit Ambasadorul, ne-a zis sa o lasam balta si sa ne reintoarcem la masa.
          In fine, din '94 pana acum colindam de Craciun prin blocuri. Sunam la interfon, spunem ca suntem din Conservator si incepem sa cantam la chitari, fluier, voce, fara a suna la usi, in ideea ca cine vrea, dechide. Am colindat in aproape 15 ani foarte multi catei si pisici. O sumedenie dintre oamenii singuri carora le-am cantat aveau animale de casa pe care le tineau in preajma cat timp ne ascultau. Multe dintre sunetele scoase de noi deranjau vizibil bietele animale.


Multumim pentru interviul acordat, Calin!

          Multumesc la randul meu, pentru ca m-ati facut sa imi reamintesc atatea lucruri despre cel care am fost. Privind in spate vad un baiat simplu, slabanog si miop, sufland intr-un fluier. Nestiind niciodata daca a facut-o bine sau nu. Asta a fost viata mea.
          Ii rog pe rabdatorii cititori ai acestor randuri sa incerce sa asculte si cate ceva din ceea ce au inregistrat trupele de care am pomenit in discursul meu. Acest interviu s-ar implini astfel, in ceea ce ma priveste. Pe net gasiti destule piese cu aceste formule. Descarcati-le linistiti. Iar in primavara care va veni, va invit la o noua lansare de disc: Jazzadezz, noua formula in care pot fi ascultat. Materialul este deja inregistrat.
          Numai bine.

Mihai Plamadeala si Calin Torsan
Alegere de diapozitive pentru ilustrarea interviului

Petra si Calin Torsan

Calin Torsan si prietenii

Povestiri nonbizantine

Calin Torsan