Morcheeba

Mi-am facut rapid relatii europene cu un pustnic olandez cu al carui cort imparteam umbra firava a unei tufe. I-am facut o bere si l-am tras romaneste de maneca: “Comin to see Morcheeba?” “No, they’re not my cup of tea”. Asta e, l-am lasat sa completeze integrame cu soarele batand in ceafa si, cu harta insulei in mana, am luat-o inspre Main Stage, ochiul de furtuna pentru dupa amiezile festivalului. Doar ca la Morcheeba abia daca se adunase o briza nelamurita. Nu cred ca eram singurul care se intreba ce cauta la concertul cu pricina. Ultima data cand ii ascultasem erau o trupa de trip hop cu o negresa la voce, ideala pentru baut suc natural in separeul unui bar/club intunecos cu scaune comode. Acum ascultam un alternative lipsit de angajament (dar si de orice bruma de atmosfera) iar la voce vedeam o hispanica cu un ganglion umflat oribil la subtiori. Mi-a luat ceva vreme sa realizez ca nu eram in stare sa-mi iau ochii de la ganglionul cu pricina si ca asta imi afecta auditia. Ori ca muzica nu era capabila sa imi ia gandul de la ganglion.

Mi-am amintit de vremea cand am avut o problema de sanatate similara si m-am trezit gandindu-ma la tot felul de intamplari conexe, numai la ce se canta nu. Iar cand m-am straduit sa ma concentrez a inceput piesa aia in care everybody loves a loser si m-am trezit cautand circumstante atenuante. Ora nu era potrivita, trip hopul nu se potriveste cu canicula, line-up-ul trupei e aiurea, nu se aud clapele, de fapt claparul statea cu spatele la clape, asa o fi piesa asta, dar vocalista putea sa traga un tricou peste ganglionul ala nenorocit, doamne, iar incepeam sa ma uit la ganglion si devenise clar ca n-aveam sa fiu atras in charisma noului format/stil al trupei. Apoi m-am intrebat serios de ce vroiam eu sa vad Morcheeba si mi-am amintit ca ascultasem in urma cu vreo 5 ani doua albume timpurii de-ale britanicilor si imi placusera, mai veseli decat Portishead, mai putin isterici decat trupele estrogen rock gen No Doubt/Garbage, insa nimic de pe vremea respectiva nu se mula peste ce vedeam acum si intr-un tarziu m-am simtit prost sa fiu unul din acei cronicari insuportabili care se considera indreptatiti sa judece o trupa pe baza a doua albume care le-au placut in tinerete. Cu aceasta confesiune in detrimentul credibilitatii, am hotarat sa sar in extrema opusa, alegand pentru seara concertul unei trupe de la care ascultasem toate albumele fara sa-mi placa vreunul:

Obituary

Pentru Obituary am schimbat tricoul negru de metalist pentru camasa in carouri redneck style si am inceput sa iau urma pletosilor care se concentrau spre pajistea Hammer World, unde WCurile erau sparte inca din prima zi si toata lumea consuma bere sau prajeli slinoase. Arjan, vecinul de cort, a continuat sa mearga pe aleea de centura a insulei, anuntandu-ma ca “it’s not my cup of tea”. Scena metal era inchisa intr-un cort imens de aluminiu care afecta drastic acustica, comparativ cu scenele in aer liber. Tocmai se finaliza concertul Christian Epidemic, un black metal unguresc simfonic (asa cum inteleg blackerii termenul “simfonie”) militand impotriva crestinismului terifiant. M-am intrebat daca intr-un mediu multicultural si multidisciplinar precum Festivalul Sziget nu si-ar gasi locul o trupa islamica de metal terorist, ceea ce ar conferi mesajului anticrestin o doza de credibilitate imposibila de regasit in black metalul Dunarii de Jos. Oricat m-am straduit, n-am reusit sa vad in Christian Epidemic dincolo de parodia involuntara imbinata cu elemente de mondenitate black. Noroc ca n-am prins decat vreo trei piese inainte sa urce pe scena, la concurenta cu shanpol, vedetele serii, Obi.

Oricata carcoteala as putea adauga in cronica, nu pot trece peste faptul ca Obi ne-au facut sa ne simtim bine, pe mine si pe toata sala care se umpluse imediat dupa primele “acorduri”. Trupa a revenit recent cu un album death metal anacronic pentru care nu am prea gasit recenzii pozitive. Introul instrumental al noului material, Redneck Stomp, a spart nucile in deschiderea concertului, cu un efect sonor impresionant, greu de intuit la auditia albumului. In cateva minute, Obi m-au convins ca rifful s-a inventat in America si ca nu se ascunde nimic nobil in spatele acestei metode de a face zgomot. Dupa doua piese aveam pofta sa impusc crocodili in mlastinile din Florida si sa privesc pensionari luati pe sus de uraganul Andrew iar pe Slowly we rot un metalist emotionat pe care nu-l cunosteam si n-o sa-l mai intalnesc vreodata m-a sarutat cu patima pe ambele urechi marturisind intentiile sale (nesatisfacute) de a urca pe scena. Am fost amuzat sa vad in partea din spate a salii cativa rockeri infirmi, in scaune pe roti, racnind cu pumnii ridicati in aer “Stay sick, stay death!”. Or fi de vina asteptarile si faptul ca era prima seara la Sziget pentru cea mai mare parte din public, dar in mod cert Obituary a reusit ceea ce n-am mai vazut la un concert de profil, anume sa faca din death metal muzica de ambianta.

Allen West, cu tenisi, sosete albe si camasa scrobita, si-a executat solourile de chitara cu tzigara in gura, capul plecat si ochii inchisi, intr-o atitudine ce l-ar fi putut parodia pe Slash daca nu facea diferenta o podoaba capilara de care doar Phil Collins ar fi mandru. Daca ceilalti membri isi ascundeau ridurile printre grimase death metal, West a urcat pe scena cu tristetea veridica a generatiei depasite, colorata cu un zambet ironic si autoironic, cantand o muzica care are mai multe in comun cu fotbalul american decat cu termenul “muzica” din dictionare, anume faptul ca necesita doar grumaz si articulatii. O sa regret multa vreme ca aparatul foto a dat ortul popii tocmai cand incercam sa surprind culmea expresivitatii de pe chipul unui Allen West care-si modela solourile butucanoase cu pasiunea unui comerciant ambulant hotarat sa nu paraseasca sala inainte sa convinga publicul sa-i cumpere stocul de cosmetice rancezite.

Mi s-a parut straniu sa vad public Obituary care aduleaza trupa ca pe niste “clasici” de acu 20 de ani, asa cum in tineretile mele ii priveam pe muzicienii anilor '70. Doar ca daca noi ne zeificam si faraonizam clasicii, aici avem un caz de zombificare care se potriveste la fix cu conceptul general al trupei. Faptul mi s-a justificat vazand o trupa care imbatraneste (sau moare) frumos si pe care caracterul dinosaurian o coafeaza de minune. Astfel, dincolo de dileme firesti cum ar fi de ce e nevoie de doi chitaristi pentru muzica respectiva, dincolo de recomandari posibile privind relevanta, calitatea sau justificarea muzicii Obituary, nu pot sa nu recomand un concert energic, energizant, cu o durata optima care sa nu-l faca redundant (putin peste 1 ora) si, intr-un mod straniu... clasic.

Accept

Poate am fortat putin termenii, incat daca Obituary sunt dinosauri, in seara urmatoare au urcat pe scena parameciul si euglena verde, anume batranii de la Accept, aflati in plin turneu de comeback. Zau ca sunt cei mai batrani oameni pe care i-am vazut vreodata pe o scena. Desi concertul lor a inceput intr-o relativa forta (cu un sunet supraamplificat incat Udo sa nu trebuiasca sa produca prea multi decibeli pe cai fiziologice) costumatia de show mi-a dat pentru o clipa impresia ca-i privesc pe Village People, iar dansul sincron al chitarilor (stanga dreapta, sus inainte) m-a trimis cu gandul la piesa (si dansul consacrat) YMCA. In continuare am asistat la un concert deopotriva emotionant si trist, care a facut apel la indulgenta publicului general si la fidelitatea fanilor. Iar fanii si-au facut datoria de a face trupa sa simta ca totul e ok, ca suntem intre prieteni. M-am simtit prost si bine, cu alternanta. M-am gandit la trecerea vremii, la bunici si la revenirea in show-biz a lui Benone (Sinulescu).

Exagerez. Udo canta o muzica cu istoric. Totusi, nici in ziua de azi n-a iesit din umbra de identitate care face sa ni-l amintim ca pe un Halford mai mic care canta cu vocea lui Bon Scott. Si cu asta mi s-a conturat in minte banuiala privind lipsa generala de identitate a rockului populist nemtesc. Trupe care se chinuiau sa invete engleza ca sa imite trupele consacrate in America sau Anglia. S-a intamplat in heavy, hard rock, thrash, death, progresiv... totul a inceput cu clonele Elvis cantand romantze la showurile televiziunilor nemtesti din anii '70. Au urmat exemplul ABBA, restul Suediei, restul Europei, romanii, rusii. Iar azi avem trupe viking metal unguresti, romanesti ori basarabene militand in engleza impotriva compromisurilor comerciale. Si uite-asa au trecut Accept peste mine, sustinuti de un public numeros care a preferat sa se simta bine decat prost, incurajat de selectia inteleapta a pieselor, chiar daca o Metal Heart bunaoara, piesa facuta sa prinda din prima, a fost macelarita de excesul de zel al unui chitarist care facea, cu titlu de improvizatie, numeroase note discordante cu politica generala a trupei si gradele de libertate ale articulatiilor membrilor sai. Si inevitabil am ajuns sa-mi amintesc cu placere de Natalia Imbruglia, pe care o vazusem in aceeasi zi.

Natalie Imbruglia

Care e legatura dintre Imbruglia si rock? Din ce stiam eu fusese gagica lui Lenny Kravitz. Si ceea ce mi-a fost mai putin evident in lumina preconceptiilor, Imbruglia canta rock pe bune. A urcat pe scena acompaniata de o trupa completa, un basist cu tricou Morbid Angel, un chitarist cu o pentagrama cat toate zilele pe biceps si un al doilea chitarist care a intretinut o chimie suspecta cu Imbruglia pe tot parcursul concertului. Si un baterist focos care nu se abtinea de la nimic. Iar cand Natalie a strigat de sub ochii ei minunati ca “You are fucking awesome” am rosit tot, si pentru ea caci iesise asa cuvant urat din gura ei, si pentru mine caci mi se parea ca mi se adreseaza. Pe la jumatatea concertului se adunasera rockeri cu pancarte cu obscenitati si bagau headbanging mai abitir decat la cele cateva concerte metal pe care aveam sa le mai vad. Departe de mine gandul ca as fi sau as fi devenit un fan, dar Imbruglia a tras un concert de maxima credibilitate, tineresc, solid, sensibil, punctat cu hituri si excelent sustinut instrumental. Cumva nu merge sa vezi Accept in aceeasi zi.

Citeste aici partea II (12 - 13 august)