Festivalul Artmania a trecut la un merituos nivel urmator. Dupa ce anul trecut suprafata sa de desfasurare parea o gradina zoologica improvizata sub privirile tolerante ale localnicilor, in 2007 am surprins un oras in sarbatoare. Avansul se inregistreaza la toate capitolele: sunetul si calitatea concertelor, angajarea si diversitatea publicului, calitatea pizzelor, a rochiilor gotice si disponibilitatea trupelor pentru barfa.

In aceste conditii au devenit o prioritate activitatile sociale in detrimentul refugiului din spatele gardului care demarca suprafata pentru platitori si concerte. Din pacate conferintele de presa s-au desfasurat in conditii de replici standard, in care ni s-a spus cam ce vroiam sa auzim: we are not a commercial pop band but we need to sell our products, we prefer the darker side of life so we are happy to be in Romania. Pentru discutii in afara standardelor, unii muzicieni, in spetza membri Anathema si The Gathering puteau fi acostati la terasele din Piatza Mica fara sa lase impresia ca s-ar simtzi haituiti. O barfa cu “cousin Vinnie”, vocea trupei Anathema, s-a dovedit mai constructiva decat deschiderea asigurata de trupele romanesti abonate la evenimentele de gen, iar grupul de jazz batranesc de la capatul terasei a acoperit fara probleme absenteismul grupului pseudo-simfonic Haggard. La tachinarea legata de ideea de a scoate un album death/doom in spiritul politicii de recuperare back to the roots practicata de colegii Paradise Lost si My Dying Bride, omul zilei a adus o lamurire clara: I don’t wanna feel stupid again.

Aron Biro, D.P., Vincent Cavanagh

O revista de circulatie nationala ne sugera in urma cu aproape zece ani, pe o pagina dedicata despartirii bassistului Duncan Patterson de grupul Anathema, ca evenimentul ar fi fost pricinuit de rivalitatea dintre acesta si chitaristul Danny asupra inimii unei tinere fete. N-o sa stim niciodata ce s-a ales de sarmana fata si nici nu ne pasa caci iata, la aproape o decada, momentul a fost depasit si cei doi rivali au produs una din surprizele notabile ale festivalului, cantand impreuna Sleepless, unul din hiturile de pe debutul embrionar al grupului, Serenades. Colaborarea avea sa fie reluata la finele festivalului intr-un program unplugged exclusivist, intr-o biserica din afara Sibiului. Rezonand probabil la hartzuiala fanilor, premergatoare concertului, meteorica perioada doom metal a trupei a fost evocata de alte doua piese clasice: A Dying Wish si Angelica. In rest, playlistul a promovat rockul emotiv practicat de trupa in ultimii 10 ani, deopotriva tribut adus lui Pink Floyd (coverurile Hope si Comfortably Numb) dar si noii generatii post-rock britanice fatza de care cei trei frati Cavanagh (voce, chitara, clape, bass) si cei doi frati Douglas (tobe, voce feminina) si-au declarat afinitatea. Inadvertentele tehnice nu au avut vreo shansa sa iasa in evidentza in fatza entuziasmului unui public dublu fata de anul trecut, stimulat de frecventele momente cheie ale concertului si antrenat de cele doua DVD-uri produse de la ultimul album al grupului. Nu a trecut neaplaudata nici macar piesa complet necunoscuta, Angels walk among us, avanpremiera a viitorului album, un duet folk alaturi de cea mai proaspata membra a grupului, doamna Lee Douglas.

Anathema

A doua zi a stat sub semnul norilor starnitzi de iminentul concert My Dying Bride, ceea ce n-a fost de natura sa descurajeze publicul. Dimpotriva, Sibiul a fost invadat de un al doilea val, al celor care n-au gasit cazare si au preferat sa participe doar la nucleul festivalului. Cele patru participari straine ale zilei au fost prezentate din pacate intr-un maraton inghesuit si solicitant care a iscat un nivel de iritare si deshidratare descarcate peste capul de afish Within Temptation, similar cu ce s-a intamplat anul trecut celor de la HIM. Daca anul trecut problema era ca Vallo scuipa si fuma pe scena, anul acesta Sharon a cantat descultza.

Concertele zilei au inceput cu Tarot, chipul sub care bassistul Marco Hietala canta atunci cand nu il solicita Nightwish si, de o vreme incoace, nu il solicita defel. Dincolo de inutilitatea duetului de voci masculine identice, Tarot s-au achitat de obligatia de a aduna multimea la scena si de a incalzi publicul, infinit mai bine decat o faceau Silentium anul trecut. O surpriza placuta din partea unei trupe second-hand, cu contributia unui frontman jovial cu mare chef de rock si un sunet care a ramas clar si solid pe cea mai mare parte a festivalului, inclusiv la astfel de trupe cu functzie de stimulare.

The Gathering au venit la Sibiu sub semnul nefast al stirii ca vocalista Anneke, emblema trupei, se va dedica unei cariere solo incepand din aceasta vara. In ciuda faptului ca a fost una din ultimele prestatzii pe scene metal, Anneke n-a dat semne de plictiseala, nu s-a uitat la ceas, dar nici Strange Machines n-a cantat. Si totusi s-a dovedit din nou a fi o fantana de vioioshie si buna dispozitie, o incantare pentru fanii trupei, cu o prezentza si un timbru personal care, conform fanilor, vor fi mult mai dificil de inlocuit decat in cazul altor doamne ale rockului nouazecist precum Tarja sau Liv Kristine. Participarea si dimensiunile publicului au asigurat un concert mult mai intens decat cel desfasurat anul trecut la scena mare de la Sziget, cu o selectie diversificata de piese in limitele nerezonabile ale celor 60 de minute alocate.

The Gathering

My Dying Bride sunt ultima trupa din setul preferentzial al publicului roman care n-a apucat sa ne viziteze tzara. Din pacate, e si prima trupa din generatia respectiva care a semnat manifestul abandonului comercial, preferand conservarea formei in detrimentul fondului. Pierderea a patru membri esentziali in ultimii 10 ani a insemnat pentru MDB si pierderea fortzei de compozitie. Cei doi membri de baza ramasi, vocea Aaron Stainthorpe si chitara Andrew Craighan au preferat ca, in loc sa isi imbine influentele (Nick Cave, Swans versus Bathory, Celtic Frost), sa apeleze la metoda comoda a reducerii la numitor comun: un doom metal redundant sustinut de fidelitatea segmentului de piatza si de statutul cult fixat intr-o perioada in care ceilaltzi patru membri actuali admirau grupul din randurile publicului. Astfel ca, in 2007, My Dying Bride canta si arata ca o trupa de fani, cu doua tinere gotice executand pasiv clapele si bass-ul, ingrediente candva esentziale in muzica trupei, astazi decorative. Din piesele vechi s-au remarcat variante abreviate la The Snow in my hand si Cry of mankind, restul playlistului fiind axat pe cele cateva piese cu identitate compuse in ultima decada. Neajunsurile au fost partial acoperite de prestatia torturata a vocalului ajutat de un joc reusit de lumini reci. Prin lamentatziile de capat de lume, horcaitul impozant si prezentza scenica, Stainthorpe a dus practic in spinare variante simplificate ale unor piese in care nu erau multe de simplificat, astfel ca, cu concursul entuziasmului fanilor si in limitele componentzei de rezervishti a grupului, aparentzele au fost salvate.

My Dying Bride

Within Temptation, reveniti in Romania (unde au filmat clipul Frozen), au inceput in graba impusa de pericolul depasirii orei impuse de primarie, dar au reusit sa se incadreze prompt in butaforia scenei. Grupul poate fi inclus in categoria oportunistilor care, dupa ce s-au inscris tardiv in trendul fixat de Theater of Tragedy, au reusit la milimetru sa umple papucii lasatzi la usha de recreatzia temporara a celor de la Nightwish. Din fericire papucii nu s-au dovedit excesiv de largi iar Within Temptation au demonstrat in concert o cota de profesionalism pe masura relevantzei comerciale. Scena amenajata cu motive gotice (statuete cu gargui, stalpi inflacaratzi), dar fara vrejul de fasole specific perioadei ecologiste din cariera grupului, a fost acoperita de o prezentza scenica matura. Sharon van Adel face legea in zona rockului gotic cu voce feminina si, la cum arata estimarile, o va face si dupa ce Nightwish isi vor solicita papucii inapoi. Repertoriul variat al grupului a inclus succesele ultimelor doua albume, inclusiv hitul What have you done, cu participarea in playback a lui Keith Caputo (Life of Agony), un individ care se lasa de cantat cand WT se apucau dar care, iata, se vede nevoit sa apeleze la aceasta portitza pentru a reveni in atentia publicului. Pentru a doua parte a recitalului s-a abordat si perioada “Captain Planet”, cu hitul Mother Earth, o declaratie de razboi la adresa celor care umplusera piata cu sticle si felurite gunoaie, ceea ce probabil a atras antipatia unei parti din public. Concertul s-a incheiat in pripa, sub privirile dojenitoare ale reprezentantilor primariei, insa publicul era la ora respectiva obisnuit cu lipsa bis-urilor si astepta gongul de final al unei zile epuizante.

Spiritul de afaceri sibian a decis ca la momentul exodului multimii spre terase sa se ia ultima comanda, Don Titi de la Crama nu a respectat intelegerea legata de reclama pe care i-am facut-o in cronica de anul trecut, iar Anneke nu dadea semne ca s-ar duce la after party, astfel ca n-am mai gasit motive intemeiate sa-mi incing spiritul si am pus capat evenimentului. In plus, a treia zi parea sa faca parte din festival sub simplul pretext ca era duminica.

Within Temptation