Festivalul Artmania are meritul de a fi stramutat ideea de festival rock din salbaticiile Periamului sau Peninsulei in plin centru de urbe, aici fiind vorba de orasul Sibiu. Putem consemna, astfel, o victorie a publicului rock aliat, care, chiar si cu putin alcool la volan, a reusit sa-si manevreze tancurile pana in viitoarea capitala de imagine a Romaniei. 

La momentul la care paseam in zona de foc, Piata Mare ajunsese cunoscuta intre localnici sub numele "ţarcul cu rockeri". Suprafata fusese inconjurata cu garduri marcate cu cateva puncte de acces care separau participantii de simpli curiosi. Exceptia o constituie cei cativa locatari ai caselor ce delimitau piata, despre care nu pot decat sa banuiesc ca li s-a permis acces in schimbul deranjului. Altfel nu imi explic batranica ce isi plimba nepotelul de 10-12 ani prin enclava la momentul concertului Altar - "Cine sunt astia, buni?"... "Sunt rockeri, mama". La extrema cealalta, o mama cu look black isi plimba cei doi copii prin multime - cel mai in varsta viking, celalalt, la vreo 7 anisori, inca nu-metal - in cautarea, finalizata cu succes, a unor rockeri inalti care sa ii ridice pe umeri.

Tarabele, cu o oferta bogata de produse muzicale si alimentare, impreuna cu toaletele ToiToi, au tinut ocupata lumea la marginea opusa scenei, chiar si pe durata primelor 5 concerte care s-au desfasurat intr-o ambianta tip Ziua Minerului / Festivalul Scrumbiei - inclusiv plaja la patura intinsa pe asfalt. Alianta rock care a frecventat acest festival a fost formata din doua regimente aproximativ egale de infanteristi, fanii HIM si fanii Amorphis, la care adaugam un grup subversiv de groupies al trupelor clujene (Kumm, Altar, Luna Amara).

Sub aspectul intentiilor, Festivalul Artmania si-a propus sa consolideze o fratie romano-fino-ugrica, cu o selectie ingenioasa de trupe care au prezentat 3 stadii diferite ale rockului modern finlandez si unicul stadiu al rockului modern clujean.

Pe partea romaneasca, toate-s vechi si noua toate: Altar si Luna Amara prezinta o tendinta de a-si suprapune publicul tinta - Mihnea a aparut ca invitat pe piesa Atitudine, iar versurile Altar sunt tot mai ancorate in cotidianul mioritic, in timp ce Luna Amara pare sa inglobeze tot mai multe elemente teziste - respect, protest si dizidenta - acum fara name-dropping de efect, in detrimentul componentelor mai ambitioase care au caracterizat ascensiunea trupei. Ambele concerte au solicitat acelasi public, nu neaparat concitadin, care se comporta in consecinta faptului ca cele doua marci au o activitate live sustinuta, iar o prestatie in deschidere nu le mai poate aduce un plus de consacrare.

Pe partea finlandeza, am inceput abia cu auditia celei de-a doua trupe, Silentium, care s-a produs in cel mai neadecvat mod cu putinta, demonstrand ca se afla inca la nivelul unei trupe de fani. Avem de a face cu o formatie de doom-gotic pe reteta duetului feminin-masculin, intr-un tardiv spirit al curentului consacrat de Tristania/Theatre of Tragedy, stil muzical care s-a consumat mai repede decat oxigenul din plamani si care mai subzista azi doar in anexa succesului unor trupe ca Nightwish sau Evanescence. Termenul old school nu poate fi invocat atata vreme cat stilul respectiv nu a avut decat un singur stadiu evolutiv, in a carui incremenire Silentium pare sa se complaca, asteptand, poate, un revival al genului. Chiar in conditii de indulgenta maxima, Silentium nu s-au putut incadra nici in canoanele tribului pe care il reprezentau dovedind ca nefericita situatia unui concert de factura gotica pe canicula, cu soarele batand agresiv in machiajul scurs al performerilor, anuland complet atmosfera/jocurile de lumini si cu principal punct de atractie (pentru publicul din primele randuri) - culoarea chilotilor vocalistei, nevoita sa isi fragmenteze dansul din pricina gradelor de libertate impuse de pozitia scenei si scurtimea fustei.

Legat de prestatie, atata timp cat am stat cu spatele la scena, nu am putut discerne intre vocea feminina si cea masculina. Stradania trupei de a regla conturile cu cateva hituri melancolice "from many years ago" a fost intrerupta de finalul concertului. Cand lucrurile pareau lamurite, reprezentanta feminina a trupei si-a solicitat singura un bis: "You know, there is a custom of saying We Want More!" de care s-a si achitat, cu o bere in mana.

...A black summer day...

Amorphis s-au prezentat cu un statut neclar, cu sunet si public de cap de afis, dar desfasurari de forte limitate atat in spatiu cat si in timp. Trupa care a introdus in cultura generala a rockerului termenii "Kalevala" si "Kanteletar", face parte din generatia nouazecista pentru care rockerii romani au dezvoltat atasament emotional si sentimente de posesiune legate de ce fel de piese s-ar cuveni sa compuna. Ca si in cazul altor colegi de generatie, Amorphis datoreaza pirateriei o popularitate deosebita in Europa de Est, iar publicul nostru s-a prezentat inca o data la datorie. Sursa de instigare spre cultura nordului, premergatoare majoritatii intentiilor similare din zona folk/viking metal, Amorphis si-au creat o nisa aparte, alcatuind un melanj intre stoner-ul tip Hawkwind, regulamentul doom-death de la inceputul anilor '90 si elemente de folk nordic. Rezultatul, putin deviat spre black metal, capata azi forma folk metal-ului finlandez apreciat in ultimii ani la nivel underground. Prin aceasta, Amorphis se inscrie in sirul de trend-setteri produsi de Finlanda, alaturi de mai popularii HIM, Nightwish sau Children of Bodom.

Prestatia lor s-a desfasurat la cote minim-profesioniste, cu o serie de limite previzibile, vocea curata fiind sensibil saracita de absenta unui suport backing vocals pe care normele folk metal si produsele de studio ale trupei le sugereaza. In mare, ni s-a propus un playlist format din doua categorii de piese, un set de promovare a noului album, Eclipse - considerat o binevenita resuscitare de cariera, carte de vizita a noului solist vocal - plus un set de hituri de acu 10 ani sau mai bine (Black Winter Day, My Kantele, Against Widows etc.), degustate cu premeditare de public. Fanii nu s-au lasat descurajati nici de ploaie, nici de sunetul neuniform (de la mediu la bun) care, practic, s-a tot reglat si dereglat pe parcursul manifestarii; acustica plasamentului a avut un cuvant de spus - 10 metri in orice directie schimbau sensibil lucrurile. La final, s-a produs o dislocare de mase atat pe scena cat si in audienta - fanii Amorphis satisfacuti au trecut la bere, fanii HIM au umplut spatiul eliberat, iar groupies au continuat sa isi haituiasca idolii pe langa garduri.

Amorphis

HIM au intrat pe scena la un moment critic avand in vedere amenintarea ploii, frigul si, cel mai important, epuizarea. La 7-8 ore de la inceperea seriei de concerte, cei care au ales sa participe la toate evenimentele zilei au inceput sa resimta efectele oboselii, alcoolului si limitele ficatului. Pentru multi dintre fanii Amorphis, prestatia HIM statea sub semnul curiozitatii, ori curiozitatea s-a dovedit a fi pusa la incercare de factori fiziologici. Nici simplul motiv ca prestatia unei trupe de relevanta mondiala era inclusa in pret nu a fost suficient, astfel incat inceputul concertului a fost marcat de o cortina de fier intre partile pana atunci aliate, apoi un exod inspre cramele si barfatoriile din zona. Vizibil amuzat, vocalul Ville Vallo nu a facut compromisuri in a oferi un rock-show profesionist, punctat ocazional de momente glam sau goth, dar pastrand o linie generala flegmatica, caracteristica brit-rockului.

De la instigarile la sex anal (Behind the crimson door) pana la barfe despre Cradle of Filth si Gillette, Vallo si-a intretinut publicul cu veleitati de stand-up comedian care au mai reusit sa indeparteze meteosensibilitatea publicului. Prestatia trupei s-a bazat pe o sarja de hituri care au ajuns in scurt timp sa fie fredonate fie din pasiune, fie din memoria colectiva involuntara. Vallo isi stapaneste piesele suficient incat sa isi permita improvizatzii amuzante - "sashe sashe sashe" nu era un imn al saşilor, ci traducerea eronata a refrenului piesei Your sweet 666. Playlistul a fost condimentat si cu doua coveruri puternic particularizate - Solitary Man (Neil Diamond, mai cunoscuta in varianta Johnny Cash), Wicked Game (Chris Isaak) - si Black Sabbath. Fetele au fost la datorie, desi sutiene n-am vazut; unii zic ca din cauza frigului, altii ca din cauza lui Ville Vallo care, neras si cu viciile manifestate pe fata, a starnit unele nemultumiri din perspectiva metrosexuala. Scuipatul pe scena a fost indelung dezaprobat de catre un segment de public pentru care taiatul porcilor sau lapidarea calugaritelor dezbracate pe scena reprezinta, in alte situatii, forme de arta. Finalul prelungit al concertului a demonstrat ca show-ul ar fi avut mult de castigat daca nu ar fi constituit punctul de suprasolicitare al unui maraton concertistic.

In final, festivalul se constituie intr-un castig. Nu stiu ce a facut pentru interculturalitatea europeana, dar cel putin a adus la aceleasi mese mai multe tipuri de public rock. Fanul Amorphis a avut sansa sa indrume la o cupa de vin sufletul ratacit al unei fane HIM, la adapostul unui solo de acordeon din partea lui Don Titi de la Crama. Cu putin noroc, ii puteau intalni si pe Oigan, Andy Ghost sau Mihnea, eventual cu ielele noptilor clujene pandind prin apropiere.

Avand in vedere setul ambitios de trupe prezentate, nu putem decat sa asteptam surprizele editiei viitoare, poate cu un sunet mai bun si o promovare mai larga a evenimentelor conexe. 

PS: In tren m-a urmarit ceva vreme refrenul hit-ului cantat de Don Titi de la Crama "Sa ceri florii sa rada cand calci peste ea, nuu se poate...". Ce mai! Gothic pur sange...

"...Baby, join me in death..."