Discografie Aurelian Dinca:
ANGUISH/ICON OF SIN – Toward abysses/Not my god (1999) *
TROOPER – I (2002)
IRIS – 4Motion (2003) **
TROOPER – Ep (2004)
* in Anguish AD apare la clape
** pe albumul solo Nelu Dumitrescu din cadrul 4Motion

Info:
- Sit oficial Trooper
- Muzici si Faze / Trooper

Inregistrarea video poate fi descarcata aici
(format AVI, 33 sec, dimensiune 806 k)

01. Cum te-ai apropiat de muzica (in copilarie si adolescenta) si ce influenta au avut primele tale experiente in alegerea drumului pe care ai pornit?

        Am inceput cu Elvis si cu Beatles. Elvis a ramas pentru mine pana in prezent Regele iar Beatles probabil cea mai mare trupa de pe planeta. Mi-aduc aminte, aveam un magnetofon la care ii ascultam incontinuu si pot spune ca nu m-am plictisit vreodata de benzile cu ei. Imediat dupa Revolutie am facut rost de un casetofon (aparusera pe piata casetofoanele alea duble), n-are sens sa spun firma, sa nu le facem reclama. Am capatat de ziua mea o caseta trasa pe la buticuri din oras, care se ocupau cu multiplicarea de muzica, piratata, cum se facea la greu pe vremea aia caci nu aparuse legea copyright-ului.  In felul asta am dat de Technotronic, Vanilla Ice, MC Hammer, New Kids On The Block (cam astea erau) si am inceput sa-i ascult. Aveam vreo sase gasti care-mi placeau, cu accentul pe Vanilla Ice, care consideram ca are ceva mai deosebit. O piesa de-a lor era preluata de la Queen, Under pressure, parca, asa ca nu mi se pare atat de deplasat ca imi spusesera ceva.
        S-ar putea zice ca am involuat, ca mi-am alterat gusturile (cu o muzica mai proasta), dar ironia este ca din clasa I-a am facut ore de pian. Fusesem in clasele I – IV la Scoala de Muzica, dupa care in V – VIII m-am mutat la alta scoala dar am continuat in paralel cu pianul. (Pe-atunci nu erau conditii grozave in Tirgoviste - acum situatia  s-a schimbat. Fratele meu este in anul IV la Conservatorul de acolo, unde vin profesori de la Academia de Muzica, din Bucuresti, deci e pe bune – nu e pacaleala.) Si asta spun – eram intr-un mediu “clasic”, studiam dupa partituri, faceam teorie serioasa. Sau cel putin era o oarecare rigoare. Deci “fluctuatia” preferintelor poate fi pusa pe circumstante de conjunctura.
        Am facut la scoala teorie si pian, dar chitara n-am facut niciodata cu nimeni. Nu am luat nici macar o lectie de chitara. Teoria este aceeasi indiferent de instrument, iar fara ureche nu se poate face nimic. In sensul asta m-a ajutat mult scoala, in particular pianul, pentru ca mi-a venit foarte usor sa iau acordurile pe chitara si am obtinut repede rezultate. Am fost surprins de usurinta cu care ma descurcam.
        Cunostinta cu chitara mi-a facut prin clasa a sasea sau a saptea, unchiul meu, regretatul Adrian Popa, care a fost chitarist intr-o trupa (nu stiu daca va mai aduceti aminte) Chrom Dioxid. Au luat premii la Posada si prin alte parti, erau destul de cunoscuti la un anumit nivel, iar A P era un foarte bun chitarist. Am fost la niste repetitii de-ale lor si m-au lasat “paf”. Eu aveam pianina, cantam deja si pe electric, dar cum instrumentele cu clape sunt greu transportabile, chitara aparea exact ca lucrul de care aveam eu nevoie. Iar Chrom Dioxid au fost pentru mine niste adevarati mentori.
        Singurele chestii pe care le-am invatat de la cineva (pe chitara) au fost acordurile majore si minore, vreo douazeci si opt la numar. Mi-a dat A P niste foi de cand era el mic, cu digitatiile pentru acorduri, si am stat pe ele pana le-am scos. Facusem basici la degete; era grav, dar nu m-am lasat. Imi puneam scoci pe degete si continuam. Nu suna grozav – normal, dar pe mine ma interesa in faza asta sa prind acordul. Ce pot spune in final este ca “s-a lipit de mine”. 


02. Care erau formatiile rock preferate de tine, din Romania & strainatate, cum vedeai relatia dintre ele si unde te plasai, in ceea ce priveste sperantele, pe aceasta axa?

        Tot in anturajul Chrom Dioxid am luat cunostinta de primele formatii de hard rock (din viata mea) si m-am orientat pe Maiden, Judas, Metallica, Nirvana. Dupa aia au venit Megadeth, Manowar, Sepultura. Prima piesa pe care am scos-o ca armonie a fost The Unforgiven de la Metallica. Unplugged-ul Nirvana mi s-a parut destul de facil dupa ce ma rodasem cu acordurile. Tin minte ca ceva mai tarziu am scos Made In England, la nota. In aceeasi perioada am vazut pe video Painkiller care m-a dat pe spate.
        Au venit rapid si primele compozitii, care erau mai mult niste idei. Le scoteam fie pe clapa, fie pe chitara, dar mai mult pe chitara. Pe clapa vedeam cum suna ca ansamblu, dar oricum, cand compun aud totul – si bas si tobe, toata piesa. O am in cap inainte de a o scoate. Trebuie sa vezi diamantul si cand e acoperit de minereu, nu doar cand il scoti, il slefuiesti si il faci “shining”, cand il admira deja toata lumea. Cateodata nu am la dispozitie mijloacele sa imprim, pista cu pista piesa demo, asa cum as vrea, si lumea nu intelege ca acolo se afla ceva ce in alte conditii ar putea aprecia. Imi dau seama de o idee si daca e intr-o forma macra. Daca piesa e buna, o poti canta doar intr-o chitara rece si o voce si toata lumea ar trebui sa-si dea seama de valoarea sa.
        Relativ la intrebarea cu Romania si Vestul, muzica proasta se face si acolo si aici. Am ascultat niste trupe infiorator de proaste de prin nordul Europei. Muzica buna, atunci cand se face, e mai mult de pe afara.
        Dar si la noi ar fi niste oameni si formatii ca lumea. Iris, Holograf, Compact mi-au placut atunci ca si acum. Le-am vazut in concert si am stiut de la inceput cum se pune problema. Din partea “negativa” nu vreau sa dau nume, sa nu se supere nimeni.
        In ceea ce ne priveste, ne-am vazut de treaba noastra si suntem una dintre trupele momentului. Consideram ca avem ceva de spus si mergem in continuare inainte. Incercam sa apartinem “celor buni”, de la noi si in general.

Trooper, 2001
(foto din arhiva personala)

03. Vorbeste-ne despre constituirea formatiei, despre scule, sali  de repetitie si dificultati pe care le-ati avut de depasit. Care este povestea primului vostru concert?

        Cum ne-am constituit se poate afla mai bine de pe sit-ul nostru sau de pe CD-Rom (pe care-l poate procura oricine e interesat sa-l aiba).
        Sculele au fost achizitionate de noi cu greu si pe rand. Prima mea chitara electrica a fost una Doina, pe care am inlocuit-o pe parcurs cu ceva mai performant. Instrumentele unchiului meu aveau sa ajunga la un moment dat la mine si pot spune ca ele au fost piatra de temelie. Nu stiam unde voi ajunge, dar mi-ar fi placut sa fac ceva in sensul asta, sa apar pe scena sau sa cant macar in grupuri de baieti si fete, cum se intampla prin fata blocului. Daca s-ar fi putut, nu ma deranja sa ajung mult mai sus, dar eram prea preocupat sa-mi traiesc viata, ca sa imi fac planuri complicate. Am avut talent la muzica, modele tangibile, am facut cunostinta cu rock-ul la timp si am mers pe un culoar care mi s-a deschis.
        Primul nostru baterist a trebuit sa munceasca o vara la angrouri sa luam un set de tobe, niste cartoane nenorocite. Erau de-o firma – care o fi fost ea (?) - dar erau atat de uzate ca nu se mai poate sti cu precizie ce era cu ele. Tot ce-am procurat atunci, intr-o prima faza, putea fi insa si mai bun, dar pentru noi fiecare pas a fost important, pentru ca am putut sa ne apucam de treaba. A durat ceva pana am avut minimul necesar sa demaram.
        Dupa ce am facut rost de ceva scule, am inceput sa repetam in sala celor de la fostul Chrom Dioxid. Ei inca mai canta acuma, se cheama, nu stiu bine cum, parca Apropo (un pop rock cu refrene, fara tobosar; o fata mai face cateodata vocea …). Am repetat apoi intr-un garaj, dar dupa o vreme a trebuit sa evacuam acolo si am ajuns sa continuam in Gradina de Vara in Tirgoviste, sus la proiector. Era iarna un frig senzational acolo… . Era un resou, dar nu dovedea. Cantam si ne murea mana de frig. Niste amintiri incredibile. Si asta a fost nu mai departe de ’97 – 98. Am cantat si pe acolo cat am cantat, dupa care mai repetam fiecare pe la el pe acasa si ne intalneam cand era momentul sa se intample ceva.
        Primul concert a fost la Balul Bobocilor de la Liceul Petru Cercel (din Tirgoviste), cred ca pe 25 octombrie ’96, la cam un an de cand ne stransesem.. Erau 500 de oameni in sala – era plin de fete – a fost senzational. Am cantat trei piese, imi aduc aminte, doua de-ale noastre si Soldier Of Fortune - Purple. Eu eram singurul chitarist din trupa pe vremea aia. Imprumutasem un efect (de chitara) rusesc, cu care am facut ravagii. Era prima data in viata mea cand cantam pe distors. Pe vremea aceea ma uitam la bocanci in timp ce cantam, sa nu gresesc, dar cand ridicam ochii, era incredibil ce vedeam. era feerie in sala, iar noi eram primiti asemenea unor vedete. Pana la o a doua aparitie a trecut fix un an pentru ca nu prea erau ocazii pentru noi atunci si inca nu stiam ce vrem sa facem. Aveam de invatat, vroiam si sa cantam. In al doilea an am avut doua concerte pentru ca am cantat si la balul de la liceul meu. Intre timp am mai compus niste piese, pe care le avem (inca) pe casete. Se aud mai putin fericit, dar ideile nu erau aberante. In vremea aia aveam si o piesa in topul local: se numea Remember. Cantam in special in engleza atunci, dar aveam si doua piese in romana. Prima noastra piesa in romana se numea Frica de moarte, a doua se chema Oare cand?. Le-am cantat si cand am ajuns in Bucuresti. Aveam acolo un riff care se regaseste in Tari ca muntii. 


04. Cum crezi ca se prezinta rock-ul romanesc in acest moment? Sta prezentul in umbra trecutului? Care trebuie sa fie atitudinea noastra  fata de diferentele, uneori covarsitor de mari, dintre muzica straina si cea autohtona?

        Eu simpatizez oarecum cu Dinamo, dar daca joaca, sa spunem, Steaua la Bilbao, sunt in primul rand roman si tin cu ai nostri. In campionat e altceva, dar nu pot sa-mi doresc sa piarda Steaua un meci international pentru ca tin eu cu Dinamo. Asa si cu rock-ul. Indiferent ai cui fani suntem, trebuie sa fim alaturi de cei care incearca sa faca ceva, pentru ca este foarte greu si in ultima instanta defilam cu cei care sunt. Rock-ul romanesc e chiar valabil daca luam in consideratie lipsa generala de mijloace. Cine a ramas in rock, este chiar pasionat, asa ca merita tot respectul. Ar fi nevoie de mai multe sponsorizari, initiative, promovare mai buna, cu alte cuvinte de finante si atunci rezultatele se vor vedea. Nu mi se pare aberant sa se gaseasca cumva bani si pentru rock, cum se gasesc pentru atatea altele.
        Rock-ul de la noi supravietuieste, cum a facut-o si in trecut, si asta prin oameni, pentru ca niciodata nu au fost conditii grozave pe aici. As zice ca nu e nici deasupra, nici sub ce se intampla in trecut. Din pacate diferenta este uneori mare intre formatiile de la noi si cele de afara. Cand vine un nume mare in tara nu poti sa nu simti diferenta. Dar sunt optimist in ceea ce priveste viitorul.

Aurelian Dinca, 2003
Live la concertul de lansare Iris 4Motion
Sala Polivalenta
(arhiva personala, foto Adi Ilie)

05. Ce apreciezi mai mult la un muzician si cum vezi tu relatia dintre valoare si maiestrie? Ce poti spune despre orientare si mesaj in muzica la care ne referim?

        Nu conteaza sa canti douazeci de note pe secunda ci sa transmiti. Daca poti sa canti douazeci de note pe secunda transmitand ce ai de transmis, atunci e OK. Uneori o nota intinsa bine si vibrata acolo sus face mai mult decat treizeci de arpegii. Acuma, dupa ce le-am vazut pe toate, nu ma mai impresioneaza nimica, doar ma bucura muzica. Apreciez mult vocalii buni pentru ca astia s-au rarit mult, nu stiu ce s-a intamplat cu ei. Nu mai apare nimeni care canta bine cu vocea. Astazi mai toti sunt incrancenati si parca nu mai transmit. My Dying Bride isi plang si ei de mila, dar la modul bun. Sunt si ei depresivi, insa la ei e cu totul altceva. Nu putem sa fim acuma toti tristi, sa venim sa plangem pe scena, nu are sens. De-aia imi place Cash sa spunem. Imi vine sa-mi iau o bere sau sa-mi iau caseta la volan, cand conduc. Cam asta e cu virtuozitatea versus comunicare.


O6. Spune-ne despre lucrurile care-ti plac si cele care-ti displac din rock-ul romanesc!

        In trecut ii vedeam pe toti (muzicienii romani) pe un piedestal, mi se pareau, asa, intangibili, aproape niste zei. Astazi, cand am vazut multe si stiu cum se pune problema, (sunt un insider) ii apreciez in continuare. Oamenii astia sunt profi. Fac rock de ani de zile si inca gasesc puterea sa o faca. Ar putea hotari ca si-au facut suma, ca au cincizeci de ani si nu mai e de ei activitatea, sau mai cine stie ce; ca sunt obositi, plictisiti, in orice ordine vreti. Dar ei merg in continuare. In spatele lor e o viata plina de renuntari pentru muzica. Nimeni nu stie cat au umblat cu aceeasi pereche de adidasi ca sa stranga bani de scule. Sunt unii care declarativ ar vrea sa fie rockeri, dar practic, habar n-au ce inseamna asta si nu sunt dispusi sa faca vreun sacrificiu in acest sens. Pentru cei pe care ii apreciez muzica inseamna totul. Seriozitatea si profesionalismul mi se par esentiale in orice domenii. In rock, cu atat mai mult. Nu sunt eu in masura sa spun cum este rock-ul cu Iris, dar stiu cum ar fi fara Iris. Ar fi mult mai gol. Asa ca daca cineva zice ca Nelu nu stie note sau Boro mai are multe de invatat, cred ca ar trebui sa observe ca ei nu au ocupat locul nimanui si ca in ce fac pun multa munca si pasiune.
        Sunt, bineinteles, si aspecte care nu imi plac, legate de fite, vedetisme gratuite si neseriozitate. Iarasi nu vreau sa dau nume, sa nu se supere cineva.


07. Cum te vezi pe tine ca instrumentist in contextul muzicii de la noi? Ce loc dai formatiei tale printre celelalte trupe? Vorbeste-ne despre punctele de maxim, de minim si motivatia de a continua.  

        Cel mai bun raspuns la intrebarea asta va fi dat de cum o sa evoluez in timp. Noi suntem o formatie care a inteles ce poate si vrea sa faca si cred ca avem viitorul in fata. Nu ma pot vedea separat de Trooper, pentru ca deocamdata viata mea se leaga strans de activitatea cu formatia. Nu suntem in concurenta cu nimeni. Avem semnale ca ce facem e bine primit si un feed back pozitiv de la cei cu care lucram, asa ca am toate motivele sa cred in viitor. Conceptia mea s-a modificat de-a lungul timpului. Nu ma mai impresioneaza cei care ma impresionau inainte, ci altii. In legatura cu evolutia mea, va conta mult si modul care voi gandi peste ceva timp. Eu sunt un chitarist care-si face foarte bine treaba in trupa lui. Ma intereseaza ca trupa sa mearga inainte.
        Oricum, intre punctul nostru de maxim si motivatia care ma face sa merg mai departe nu este semn de egalitate. Nu performantele trupei ma fac sa continui, pentru ca au fost ani de zile cand trupa nu a avut performante. Imi place pur si simplu sa cant live. Asta este singura motivatie. Si apoi daca pui punct (cu trupa) azi, nu stii ce ti-ar fi adus ziua de maine.
        Punctele de maxim sunt date de aparitia albumelor, incluzandu-l si pe urmatorul, la care lucram. Sper sa i se faca o promotie buna si sa poate ajunge la cei care cauta astfel de muzica. Momentele de minim, exista si ele, sunt inerente, dar nu a fost nimic de nedepasit. Sunt lucruri pe care le-am si dat uitarii. Nu-mi vine, sincer, nimic in minte, ceea ce inseamna ca n-a fost nimic prea grav. Intotdeauna balanta a inclinat in favoarea noastra. Intotdeauna cei care ne-au apreciat au fost mai numerosi decat cei care nu ne-au apreciat, atunci cand am sunat prost, am sunat mai bine decat altii care au sunat prost si asa mai departe. Din punctul nostru de vedere, facem totul pentru muzica, atat cat ne pricepem si dupa cata inspiratie avem.

Aurelian Dinca, 2003
Live la Crazy Bike Sibiu
(arhiva personala, foto Adi Ilie)

08. Spune-ne despre publicul vostru si despre public, in general. Va intereseaza sa captati atentia altor categorii de ascultatori? Ce faceti in acest sens? Va veti orienta vreodata spre “comert”?

        Avem un public al nostru de cateva sute de persoane, plus cati or mai fi cei care ne asculta albumul. As spune ca publicul actual de rock este partial si al nostru, pentru ca nu-mi pot imagina ca cineva asculta Iris sau mai stiu eu ce alta formatie, intr-o gala, si noi nu-l interesam. Problema este daca omul la care ne referim vine special pentru noi si plateste biletul ca sa ne vada. Nu mi se pare ceva de condamnat sa vinzi un bilet de intrare, un album la care ai muncit din greu, un tricou cu tine (acolo unde e cazul), sau mai stiu eu ce altceva (?). Eu am facut toate astea cu formatiile care mi-au placut si o fac in continuare, pentru ca ma consider in fata mea un rocker adevarat. Sunt unii care asociaza ideea de rock cu gratuitatea. Dau fara probleme patruzeci de mii (de lei) pe o bere (inmultit cu cata beau), insa ar vrea concerte for free (of charge). Cauta albumele tale piratate, in timp ce lasa fara probleme sume mai mari pe pop corns.
        Sunt oameni care nu vin la concerte si nu asculta CD-uri. Doar ce se da la TV si Radio. Noi nu avem pana acum un clip in Heavy Rotation, sa ne poata cunoaste lumea. Daca am participa la emisiuni televizate, ne-ar vedea multi. Asta nu inseamna prostitutie. Sunt o sumedenie de nume mari care apar si isi fac popularitatea de care e nevoie ca sa existi pe piata. Trebuie sa facem cumva sa se afle de noi si sa ne adresam unui public mai numeros. Relatia cu Media este foarte importanta. Ne trebuie mai multa reclama si trebuie sa includem piesele noastre in circuite cu rata mai mare de repetitie. Urmatorul album va oferi niste surprize placute si sper sa ne largim publicul cu aceasta ocazie.
        Cand schimbi scena trebuie sa schimbi si modul de adresare. Cantam, spre exemplu in Tirgoviste, la zilele orasului. Acolo, cine se aduna? Pai mama cu copilul, bunica cu pisica, vecinul cu amanta … . Nu poti sa canti ce canti de obicei pentru ca nu te-ar intelege si nu le-ar placea. Daca nu esti placut, nu te mai cheama, asa ca trebuie sa te adaptezi, sa impaci capra cu varza. Din publicul asta intamplator se vor tria cei care vor veni in mod special pentru tine la urmatoarele concerte, si-ti vor cumpara eventual CD-ul.
        Nu e o rusine sa vrei sa vinzi. Ce? Trupele mari nu au stand pe la concerte, sa vanda? Cred ca termenul de muzica necomerciala este oarecum antitetic. Trupele cele mai bune au vandut si cel mai mult. Nu trebuie sa ramai in underground, sa vinzi doar 666 de albume in toata cariera ca sa te autodefinesti drept necomercial. Pe noi ne intereseaza sa facem muzica de calitate, sa placem si sa vindem.

In studio, 2002
Inregistrarea primului album Trooper
(foto arhiva personala) 

09. Cum vezi tu faptul de a canta in anii 2000 precum se canta in anii ’80, fara a anunta in vreun fel ca te gasesti douazeci de ani mai tarziu? 

           Eu cred ca aceea este marea muzica. Nu ma prea identific cu ce a aparut acuma. Noi am incercat sa aducem propriile noastre modificari, am incercat sa updatam acea muzica, nu sa o cantam exact ca in formele de atunci. Muzica noastra, intr-adevar, de acolo isi trage radacinile. Cred ca lumea vrea sa asculte in continuare muzica de genul asta. Trebuie sa avem in vedere faptul ca astazi se repeta foarte multi. De fapt despre nimic nu poti sa spui ca este suta la suta original.
        Au aparut cateva formatii bune si imediat un val de clone care au infundat si chiuveta si scurgerea de urgenta si cada si geamurile si aerisirile. Sunt multe formatii, copy of copy, se repeta ei intre ei pana cand nu se mai stie care de unde este (?). Noi ne vedem continuatori legitimi ai muzicii mari care ne-a marcat conceptiile, pentru ca suntem sinceri si nu ascundem sursele si punctul de plecare. Mai bine m-ati intreba de ce m-am apucat de rock. Nici rock-ul nu mi se pare ca se mai asculta azi.


10. Exista, in ceea ce te priveste, influente din alte zone decat din cea a muzicii, sa-i  spunem “dure”?   

        Am ascultat tot ce inseamna muzica buna in opinia mea, ca genuri vorbind. Nu ma refer doar la hard and heavy sau la metale grele. Ascult trupe care nu sunt sub nici o forma rock, de exemplu Gipsy Kings, care imi plac foarte mult. Imi place Prodigy. Apreciez de asemenea bluesul (american). Cred ca asta se reflecta in muzica mea – dealtfel mi s-a si spus asta. Alaturi de blues, imi place jazz-ul. Cand cele doua s-au intrepatruns a rezultat fusion-ul. Sunt multe nume pe care le apreciez.
          Marty Friedman (sa mai spun cine e?) a zis ca Hendrix e un pacalici si ca daca ar fi aparut acum, nimeni nu l-ar fi bagat in seama. Sunt multi de varsta mea care nu il inteleg, nu pricep ce-i asa de senzational la el. La inceput nici eu nu l-am inteles. Ma gandeam, cum sa fie Jimi Hendrix mai bun ca Malmsteen, care canta mult mai repede, mai clar? Raspunsul este ce transmiti prin cantec. El a fost un inovator pe genul lui, asa cum a fost si Black Sabbath pe zona sa. Acuma, personal, imi place mult Hendrix. La Big Mamou am cantat in JamSession, Purple Haze si Red House si cred ca, deocamdata, este number one in lume. Oameni ca el au inventat ceva ce pana la momentul respectiv nu exista. Astazi este simplu sa canti mai bine ca Hendrix, Sabbath sau mai stiu eu cine (?), pentru ca iei discul, il pui si scoti ce-au facut ei, avand avantajul unei tehnologii superioare. Dar nu trebuie in nici un caz sa-i minimalizam.

11. Ne poti dezvalui in avanpremiera, cate ceva despre proiectele voastre din viitorul apropiat? Poate despre noul album? 

           Albumul pe care il tragem acum va fi tare de tot, sau cel putin asa speram. Nu o sa dezvalui ce surprize anume pregatim, dar voi spune cateva cuvinte despre el. Vrem ca el sa apara in martie 2005. Imprimam in momentul de fata treizeci de piese. Dintre ele unsprezece vor intra pe CD, zece pe caseta, unde vor mai intra probabil si niste piese de pe primul disc. Vor mai fi doisprezece piese impartite in patru grupe de cate trei. In momentul in care lumea isi cumpara albumul, inauntru va gasi un talon in care va putea bifa una dintre casute si va primi gratuit un CD cu cele trei piese alese.
        Chiar vom face o carcasa dubla (cu un loc gol pentru CD-ul comandat in aceeasi bani). Cele patru grupe vor fi alcatuite pe criterii hard, heavy, mai electro – cum se canta acuma si balade. Asa ca fiecare va putea avea bonusul pe care il doreste mai mult. Cine vrea, le poate obtine pana la urma pe toate. Asta e planul din clipa asta, orice se poate schimba pana in martie.
        Avem nevoie de cineva care sa promoveze albumul, pentru ca noi ne ocupam mai mult de muzica – sa iasa bine - si nu ne putem canaliza energia pe promotion. Ma voi opri aici.


12. Ca joc intelectual, din ce muzicieni romani ai alcatui formatia ideala, excluzandu-te pe tine si pe colegii tai de Trooper? Iar pentru final, spune-ne o intamplare din viata ta de rocker, ca pentru situl Muzici si Faze.    

        Pe voce ar trebui sa fie cineva care canta bine, care transmite sau care are o carisma incredibila si aici nu-mi vin in cap decat fie Minculescu, fie Bodo, fie Despot. Fie Bittman. Pe clape l-as lua pe Robert Anghelescu de la Proconsul, care e conservatorist si compune. Sau pe Bobita Stoica de la Voltaj, care a fost coleg de liceu cu mine – eu eram a IX-a, el era a XII-a. Iarasi: nu trebuie sa fie cei mai rapizi ci sa stie sa compuna. E mai important sa stii sa compui, pentru ca dupa aia te trezesti cu o trupa alcatuita din instrumentisti buni care n-au o piesa valabila.
        Pe chitara l-as lua pe Nicu Patoi de la Platonic Band, canta si cu Banica Jr. si pe la Taverna. Sau l-as pune pe Eugen Caminschi, care acuma canta cu Vama Veche, dar el a cantat multa vreme. Eu cred ca omul asta s-a dus cu chitara unde nu s-a mai dus nici un roman. A inteles niste chestii pe care nu le-a mai inteles nimeni. Daca nu i-as putea avea pe amandoi, l-as lua ca al doilea chitarist pe Adi Ilie, care a fost pe timpuri la Iris.
        Cu basul sunt mai putini si e destul de simplu. Ori Burete de la Vita de Vie ori Ramon Radoslav dar asta nu mai e in tara si cam atata. Sau asta tanar care a venit acuma la Proconsul – nu stiu cum il cheama, dar canta bine. Vrabete canta si el bine, pica cu toba mare, dar ii prefer pe astie doi pentru ca sunt young blood si au balansul asta tineresc.
        E normal la ce am ales, sa iau tobar in consecinta. Ori Pupe – asta nu e tanar dar are super balans – ori pe Lapi de la Vama Veche.
        Sper sa nu ma injure nimeni, ca ma injura degeaba. Asta e doar trupa fantastica alcatuita sub presiunea timpului, intr-un interviu.
        Referitor la cea de-a doua parte, cea cu faza, trebuie sa spun ca mie-mi plac in mod special chitaristii care “dau bine cu pana” - superpickers. Nota si pana. Sunt mai multe nume pe care as putea sa le dau, dar nu asta e important in ce vreau sa spun. Din acest motiv, colectionez pene; am de la mai multi.
        Am avut ocazia sa capat o pana si de la Al Di Meola. De fapt, aproape i-am furat-o. El a cantat la Bucuresti (cand a venit, in 2000) tot concertul cu o pana si cu o a doua , bis-ul. Nu e genul de om care arunca cu penele cum fac altii. Prima pana a dat-o, nu stiu cand si cui. Dupa bis a venit sa dea mana cu cei care se inghesuiau la bara – cum e la Sala Palatului – printre care ma gaseam si eu. Cand a ajuns in dreptul meu i-am cerut-o si mai mult i-am smuls-o din mana decat mi-a dat-o. Dupa aceea m-am dus la el in cabina, unde dadea o sesiune de autografe si intra fiecare, pe rand. In timp ce-mi scria biletul cu marker-ul i-am spus ca pana lui a ajuns la mine si ca Petrucci a fost puternic influentat de el. mi-a raspuns “Really? John said that?” Super meserias omul.
        Am o pana si de la Steve Morse. Eram iarasi la bara. Intre piese i-am strigat: “Steve, throw me your guitar pick”. A existat un dialog – a facut un gest sa astept si pana la urma a aruncat o pana si a facut semn catre bodyguard ca-i pentru mine. Deci clar. Practic a existat un dialog – nonverbal din partea lui, dar am comunicat pentru cateva secunde.
        La Dream Theater nu am reusit contactul, dar la Sepultura am facut poze cu ei.
        Si povestea asta este in plina desfasurare, cel putin pana la momentul in care altii vor ajunge sa se agite sa stabileasca contacte si sa procure pene de la mine...

Decembrie 2004
Mihai Plamadeala, Ioan Cora, Horia Diaconescu

Mihai Plamadeala si Aurelian Dinca
In timpul interviului