|
01. Aveti un (excelent) proiect in derulare, de revitalizare a jazz-ului din tara. Va rugam sa detaliati ceea ce intreprindeti, comentand situatia actuala din Romania, eventual in relatie cu trecutul apropiat.
In general am avut placerea de a merge prin locuri mai putin umblate, mai putin batatorite... Este foarte usor sa canti in orasele mari, in locurile frecventate care iti garanteaza un public, o anumita categorie de oameni, dar exista si spatiul mult mai extins al oraselor mici. In unele dintre aceste locuri fie nu a existat o viata jazzistica (si lumea e mai putin obisnuita), fie a existat odata (acum 20 – 30 de ani) si din cine stie ce motive astazi nu mai exista. Acestea sunt locuri pe care le-as recomanda oricarui muzician de jazz; vor avea surprize foarte mari, pe cat de mari pe atat de placute, caci exista un interes pentru jazz si in astfel de locuri. Dar in afara de asta, o sa gasiti aici si o lume foarte buna.
Este curios pentru noi care traim in orasele mari, ce se intampla acolo. Sunt spatii mici unde este totusi o lume “melomana” de buna calitate. Legaturile dintre oameni sunt mai stranse, intimitatea e mai mare. Noi suntem din ce in ce mai dezobisnuiti de lucrurile acestea in orasele mari. Pentru mine astfel de locuri sunt binecuvantate… Interesul oamenilor e mare, iar actul artistic excelent primit. Locul de desfasurare poate fi si un camin cultural… Daca noi artistii trecem peste anumite prejudecati, vom avea surprize mari caci muzica este, cum am spus, bine primita.
Am avut astfel de experiente la Valenii de Munte, recent, unde s-au intamplat lucruri foarte frumoase. Sau la Resita, unde a existat o cultura de jazz. Au avut club de jazz, o formatie de dixieland condusa de Francisc Troner care in anii '80 venea la toate festivalurile de la Sibiu, Costinesti, Brasov. Formatia si clubul de jazz nu mai exista, melomanii da. Multi au emigrat dar cei care au ramas sunt “pe pozitii”. La Resita biletele sunt vandute de cel putin o saptamana. Vor veni si fani de la Lugoj fiindca si acolo a fost in anii '80 un club de jazz. Interes continua sa fie! Al celor de atunci, care azi au 50 – 60 de ani dar si al celor tineri, carora li s-a transmis pasiunea. Apoi voi continua turneul la Miercurea Ciuc, acelasi exemplu, un oras care a avut club de jazz dar nu mai are si in doua orasele: la Odorhei, unde am mai avut doua concerte cu sali arhipline… Oameni care nu stiu cat sunt de cultivati sau educati muzical dar care au o deschidere nativa si un bun simt deosebit. Astfel se pot intalni cu marea muzica a jazzului. O sa mai am si un concert la Gheorgheni, unde ma voi afla pentru prima oara. Din pacate in prezent rezista numai cluburile si promoterii din orasele mari. Astept sa se schimbe lucrurile catre comunitatile din orase mici care pot prelua o parte a miscarii de jazz din Romania.
02. Va mai exista un capitol Orient Express?
Chiar exista, desi Orient Express-ul a intrat deja in istorie. Proiectul a debutat in 1999 – sigur, nu e mult de atunci. S-a vrut initial a fi o regandire, o reconsiderare a spatiului spiritual romanesc in contextul putin mai larg balcanic cu o extensie spre zona central europeana prin Transilvania. Pe atunci etnojazzul nu era atat de popular printre colegii mei muzicieni, asa cum a devenit azi - dupa ce a ajuns la moda in Vest. In ceea ce ma priveste, folclorul a fost o permanenta in muzica mea, chiar de la inceputuri, din anii ’70.
De asemeni am vrut sa-i adun prin acest proiect pe cativa dintre cei mai tineri şi valoroşi muzicieni romani de jazz, de pe atunci. Acum ei sunt consacrati, unii au formatiile lor, brandul lor propriu: Hanno Hoffer (cu Nightlosers), Mihai Iordache sau Edi Neumann (care de cativa ani canta in Anglia). In sfarsit, exact asa cum mi-am facut proiectul (pe care l-am alcatuit timp de aproape 2 ani), tot atat de matematic l-am pus in aplicare. A fost destul de greu intr-o formula de 8 si 9 oameni, proveniti din orase diferite: Constanta, Bucuresti, Cluj, Arad. Erau greu de adunat dar pana la urma am reusit. Am facut cam o saptamana de repetitii la inceputul lui ’99 si am reusit sa alcatuim un program de doua ore pentru un recital.
Aveam primele concerte programate la Cluj, desi in momentul “angajarii”, cu o luna inainte, practic formatia nici nu exista! Dupa aceea am cantat in majoritatea oraselor importante de la noi si am mai fost si la unul din cele mai mari festivaluri de folclor si de traditii din Washington, la Smithsonian Folklife Festival chiar la cateva luni dupa ce luase fiinta trupa. Am fost apoi la Expo 2000 de la Hanovra unde am cantat timp de o saptamana, doua concerte pe zi.
Am mai participat la un mare festival, de fapt un proiect grupat pe scoli jazzistice ale Europei, care s-a desfasurat la Graz in 2002, anul in care orasul austriac a fost capitala culturala europeana; am fost invitati la cele patru zile dedicate Balcanilor. Interesul pentru Orient Express ne-a depasit cu mult asteptarile, sala arhiplina, canalul 1 al televiziunii austriece, care ne-a acordat 5 minute in jurnalul de la ora 20. In toamna vom avea din nou un turneu! Informatia aceasta este in exclusivitate.
Vom canta in Austria si la un important festival din Italia. Cu formula completa, inclusiv cei doi membri ai Orient Expressului care nu mai sunt in Romania, adica Edi Neumann din Anglia si Zsolt Meier care e in Germania plus un invitat: acordeonistul David Yengibaryan din Budapesta. Pana atunci, vom fi prezenti cu Orient Express-ul la Satu Mare in iulie. Acolo avem o priza foarte buna, este o zona unde sunt foarte bine primit.
03. Puteti face o distinctie intre publicul din diverse zone ale tarii? Dar ale lumii?
Nu am pretentia ca pot descrie publicul din diverse zone ale Romaniei. Lucrurile astea pot fi facute mai degraba de un psiholog sau sociolog. Dar atat cat ma pricep, pot spune ca in general publicul de jazz este un public deosebit de toate celelalte, din cauza ca jazzul e o muzica deosebita. E singura forma muzicala, si poate chiar artistica, bazata pe spontaneitate. Practic in jazz, cel putin 80% este creatie spontana (iar la mine peste 90%). Actul de creatie “se intampla” acolo, atunci, in fata oamenilor care au venit sa asculte. Am un respect deosebit pentru cei care imi acorda o ora din timpul lor. Asta face ca jazz-ul sa fie o muzica speciala.
De aceea lumea care frecventeaza jazzul, atat muzicieni cat si public - pentru ca in jazz ei sunt impreuna-creatori - este una speciala. Reusita unui concert depinde de legatura dintre oameni, dintre scena si public. Oriunde veti merge in Europa, in lume si in Romania, veti vedea ca nu exista nici o diferenta intre publicul de jazz. Este acelasi fel de oameni, aceeasi calitate de oameni. Este interesant de stiut totusi ca jazz-ul functioneaza in niste comunitati care nu sunt foarte mari, dar care calitativ sunt niste imensitati. Aici am vrut sa ajung, la aceste comunitati.
O comunitate a jazzului exista si in Romania cu toate vremurile grele dpdv cultural (asaltati si agresati fiind de tot mai mult zgomot si cacofonie). Din ce am divagat, important e de retinut ca jazzul functioneaza practic in comunitati. Vorbind de diferentele din Romania, acestea exista, date de specificul locului, de diferentele despre care stim cu totii ca exista intre Dobrogea si Oltenia de exemplu, sau intre Moldova si Banat. Cam la nivelul asta exista si diferentele de comportare si receptare a jazzului. Sigur, si eu simt de la un concert la altul ca sunt la Iasi sau la Cluj. A nu se intelege ca ma simt mai rau intr-un oras sau altul. Pot spune ca intr-un oras sunt mai sensibili la aspectele intelectuale ale muzicii, in alta zona sunt mai sensibili la umorul pe care il am in muzica mea. Marea problema ar fi data de dictatura subculturii, a comercialului. In ’90 am schimbat o dictatura politica, cu una a subculturii, a banului. Nu fac apologia vremurilor de atunci, desi aveam mai multe concerte decat acum… (rade)
04. In context postmodern muzica lui Harry Tavitian s-ar putea descrie printr-o cascada de epitete, tinand cont de multiplele influente. Unde va plasati intre blues si free-jazz?
Merg in continuare atat pe blues cat si pe jazz. Am ajuns sa constat, dupa multi ani de experienta, ca succesul poate sa para, in cazul blues-ului, foarte facil. Pare ca totul vine de la sine. Asta poate si datorita aspectelor tot mai comerciale pe care le-a capatat bluesul in zilele noastre. De aceea, in ultimii ani, nu am mai prea cantat blues revenind doar sporadic la el. Ca sa fiu foarte cinstit, as modifica putin intrebarea spunand ca nu cred ca m-as situa undeva anume sau ca as alege una sau alta intre blues si jazz… era sa zic ca mi-e foarte greu, dar cred ca mi-ar fi imposibil. Adevarul este ca bluesul inseamna pentru mine inceputurile. Am mai spus aceste lucruri si in alte interviuri, dar sunt obligat sa o repet. Pentru jazz si pentru rock, bluesul a insemnat inceputul. Pentru mine a fost la fel, fara vreun merit personal.
Cand eram adolescent s-a intamplat sa vina Memphis Slim in Romania. A avut un recital in 1970 la Festivalul Cerbul de Aur de la Brasov. Eu la vremea aceea aveam peste 12 ani de pian clasic in urma. In momentul in care l-am vazut - nu prea stiam de blues sau de jazz - am ramas lemn. Nu imi dadeam seama ce se intampla acolo, dar m-a captat… Desi stiam pian clasic, nu-mi puteam explica ce facea el acolo. In conformitate cu educatia clasica pe care o primisem, am crezut initial ca ce se intampla era anti-muzical… Am simtit totodata cum se surpa o educatie de peste 12 ani de pian clasic. I-am inregistrat tot recitalul pe casetofon (difuzat la tv) si chiar de a doua zi am inceput sa-i copiez piesele. Stiam foarte bine engleza asa ca i-am scos textele si am inceput sa exersez pe muzica lui. Ca parte muzicala, mi se parea elementar ce facea el acolo. Eu cantam Prokofiev din clasa a IV-a, cantam parti din sonatele de Beethoven, Mozart… dar aveam sa constat ca de fapt eram nascut pentru blues. Daca era atat de simplu de ce nu-l canta toata lumea? Cine nu are acest simt din nastere nu poate sa-l faca. Asta e concluzia mea. Aveam sa constat ulterior ca nu sunt multi cei care canta blues.
Odata cu bluesul s-a reconfigurat cultura si perceptia mea muzicala. Ca muzician de clasic repeti cate 10 – 12 ore… in copilarie sta profesorul cu batul pe tine… Ori bluesul nu e asa… acolo n-ai ce sa educi… Auditie multa si contact direct live cu muzicienii iti trebuie. Dar fara acest semn din nastere, de la Dumnezeu, nu te poti apuca de blues. Cam doi ani a durat pana am facut toate piesele lui Memphis Slim. Si in '72 – '73 am inceput sa cant pe unde apucam prin Constanta. Prin cluburile muncitoresti, in fata tineretului vremii. Apoi am inceput sa ies prin tara, dupa ce am terminat liceul. La Sinaia fiind, am vazut la Cazinou un anunt cu “Emotii in premiera, concurs cu oamenii muncii aflati la odihna” si am luat premiul I, diploma de onoare… am cantat trei bluesuri. Am si acum diploma acasa si am sa o public intr-o carte, cat de curand. Dupa ce m-am apropiat de blues am avut toate portile deschise pentru jazz. In 1973 am intrat la facultate la Brasov la Institutul de Muzica, unde la admintere pe langa un studiu de Czerny, o inventiune la doua voci de Bach si o parte dintr-o sonata de Beethoven am cantat niste bluesuri, la care comisia a fost mult mai receptiva decat la Bach-ul si Beethoven-ul pe care-l cantasem. Mi-au spus ca daca voi fi admis, voi beneficia de tot sprijinul lor (niste oameni deschisi). Chiar decanul mi-a spus asta.
Acolo, la Brasov, am intrat in contact cu persoane care aveau mari colectii de discuri de jazz si trei ani cat am stat acolo eram numai in casele prietenilor mei ascultand muzica primita pe filiera sasilor care comunicau cu Germania. In 1974 ascultam primele discuri de pian solo ale lui Keith Jarrett, care m-au influentat foarte mult. Ascultam cele mai recente Weather Report-uri, la doar cateva luni dupa aparitie. Sigur, asta era miscarea jazz-rock care era in voga pe atunci. Tin minte ca am ascultat tot atunci Return to Forever, discul lui Chick Corea.
La mine n-a durat prea mult jazz-rock-ul. L-am considerat relativ limitat. Jazz-ul anilor 70 a fost intr-un anumit impas si a facut infuzie de rock, si nu numai; ca instrumentatie electronica, chiar si ca sound - sintetizatoarele, chitarile bas au inceput sa invadeze jazz-ul, lucru care in timp nu a dat rezultate bune, ca dovada ca din jazz-rock, jazz-ul nu a pastrat totusi prea mult. Dar tot atunci a aparut un nou val al free-jazz-ului, al treilea val, care pornise in anii ’60 cu Ornette Colemann, Cecil Taylor, Albert Ayler. Acum era Anthony Braxton, pe care iarasi l-am ascultat imediat dupa aparitia primelor sale discuri. Iar noua miscare de free-jazz era vestita scoala de la Chicago care efectiv m-a captat si a lasat influente adanci pana in ziua de azi in muzica mea. La ora actuala pot spune ca mai am numai niste reminiscente ale acelui val de free-jazz de care eram pasionat atunci… Dar m-a influentat in aspectele cele mai importante ale creatiei mele.
Deci pentru mine blues inseamna inceputurile. Nu pot sa raspund daca ma regasesc mai bine in blues sau in jazz… Istoric si sufleteste bluesul a fost inceputul, ca feeling si mentalitate…. Cei sapte ani de acasa, adica ce este mai important. Doi ani de Memphis Slim ascultat si ras-ascultat temeinic acasa… Dupa ce am ajuns la Brasov si am cunoscut jazz-ul, l-am inghitit pe paine – eram ca pamantul uscat de seceta - am absorbit instant jazzul. Asa intra jazz-ul in mine, fiindca aveam patru-cinci ani de blues in spate. Am avut pasaportul pentru jazz. Restul a fost o simpla - ma rog, nu era chiar asa de simpla - evolutie a oricarui muzician, artist, in care in anii urmatori au intrat o serie de alte influente, muzica veche, muzica de camera contemporana, folclor din diverse zone - dubla mea sorginte iarasi m-a avantajat… armenesc, balcanic.
05. Dati-ne, va rog, numele catorva bluesmani care va plac si pe care ii recomandati.
In primul rand ii recomand pe cei mai vechi. Cei mai batrani. Cu cat sunt mai arhaici, cu atat sunt mai buni si mai valorosi. Robert Johnson, Blind Lemon Jefferson, Leadbelly, Muddy Waters, care deja e “modern”, Big Bill Broozy, Sippie Wallace, Sonny Boy Williamson. Mai importanta insa decat numele citate, este sa fie cat mai primitivi, cat mai vechi. Mai de la radacini. Asta garanteaza autenticitatea si puritatea expresiei. Erau mai aproape de suferinta. Ceea ce astazi nu prea mai este. Cu bani, masini si lux, n-ai cum sa faci blues.
06. a. Exclusiv pentru cititorii nostri care vin din rock. Va rugam sa spuneti daca exista formatii de rock care inseamna ceva pt. Dumneavoastra, pe care le puteti recomanda, chiar si cu unele rezerve.
Sigur ca Beatles si Rolling Stones si toata pleiada anilor '60. Animals, Beach Boys, Who. Pe urma imi placeau foarte mult King Crimson. Mi-a placut si Yes, Crosby Stills Nash & Young. Cat Stevens mi-a placut foarte mult. Hendrix…
b. Daca ati pomenit de Yes, va pun o intrebare - joc. Pe cine ati prefera dintre Keith Emerson sau Rick Wakeman?
Mi-e greu sa raspund la intrebare. Mi-au placut amandoi. Fara discutie. Spun “mi-au placut” nu din cauza ca astazi nu-mi mai plac, dar pentru ca de multi ani m-am departat de zona asta. A fost insa o zona care a avut influenta ei asupra mea, la varsta si la ambitiile mele de atunci.
c. Dar dintre Joe Zawinul si Herbie Hancock?
Din generatia aceea, Jarrett mi se pare de referinta. E adevarat ca Zawinul este un pic mai in varsta decat ei, dar Jarrett si Chick Corea completeaza acea generatie. Pe atunci Chick Corea avea rezultate mai bune din punctul meu de vedere, decat Herbie Hancock. Jarret era diferit totusi de ceilalti. Nu a facut jazz-rockul pe care ceilalti l-au practicat. El a cantat pian solo foarte mult, concerte care au avut si au si in ziua de azi foarte mare influenta la tinerii pianisti.
07. MP: Am avut sansa de a va vedea intr-un spectacol la Teatrul de Papusi din Constanta. Va tin minte si acum costumul armenesc…
Facut de sotia mea care este aici, de fata. (Rade)
Sa discutam putin despre aceasta latura: Harry Tavitian, omul de show, de spectacol, legat de ideea de experiment. Ati lasat o impresie puternica asupra publicului (si) in acest sens.
Acum dati-mi voie sa va pun eu intrebari. Ce anume v-a placut sau v-a atras atentia atunci?
Noutatea absoluta a ceea ce vedeam si ascultam.
Cum s-a integrat muzica in ansamblul actului artistic?
Sa-l vezi pe Ariel “jucat” in direct de cinci oameni (dintre care doi erati Dvs si Corneliu Stroe), interpretand muzica live, la un asemenea nivel… Cred ca l-ar fi fascinat si pe Shakespeare…
Noi am facut atunci lucruri pe care altii nu le faceau. In anii '87 – '88 ne apareau drept niste lucruri destul de firesti, plecand de la modul nostru de a fi. Eu le faceam fiindca asa imi veneau mie ideile atunci. Totul era natural. Desi pentru cea mai mare parte a publicului si a criticii erau lucruri deosebite, pentru unii deocheate, pentru mine erau firesti si normale. Eu, ca muzician care nu ma opream 100% asupra muzicii. Intotdeauna am aruncat privirea in gradina celorlalte arte. Arta plastica, poezia, dansul… elementele de costum, de scenografie, de regie m-au interesat intotdeauna. Niciodata aceste elemente nu au fost intamplatoare in concertele mele. De la inceputul anilor ’80 eu faceam aceste lucruri in ideea de sincretism. Daca ma intrebati acum, si daca as fi sincer cu Dvoastra, nici nu stiam la inceputul anilor ’80 de acest cuvant “sincretism”. Dar o faceam fiindca asa imi dicta sufletul si gandirea artistica. Sigur ca urmaream pe inregistrari video si ceea ce se intampla in vest. Gandeam muzica in relatie cu miscarea, cu scenografia.
Ildiko Kovacs a venit special de la Cluj la Constanta, in 1988, pentru a pune in scena Furtuna de Shakespeare, pentru ca eu sa-i fac muzica. Ceea ce s-a si intamplat. Am plecat de la faptul ca Shakespeare in Furtuna nu localizeaza insula pe care se petrece actiunea. Textul zice “undeva in Mediterana”. Mediterana e mare si atunci eu am tras-o cat am putut mai spre noi. Am zis ca la un moment dat nici nu exagerez prea mult si am facut muzica pe care Dvoastra ati auzit-o si care avea multe influente de folclor balcanic, romanesc si armenesc… Pontic daca vreti.
Sigur am mers si la alte spectacole unde mi s-a oferit ocazia de a face muzica de scena. La sfarsitul anilor ’90 am facut pentru Melissa de Kazantzakis, la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebegiunc in rolul principal. Regia era facuta de Nona Ciobanu, care era in ultimul an si Melissa a fost lucrarea ei de diploma. In 2001, tot in regia Nonei Ciobanu, am jucat si in Orgasm, pe un text al lui Vlad Zografi, la Fundatia Toaca.
08. a. Se pare ca Dvoastra preferati duo-urile.
Da, am avut duo-uri cu clarinetistul german Hans Kumpf, cu Corneliu Stroe, cu Mihai Iordache, Alexander Balanescu, cu Johnny Raducanu, cu saxofonistul rus Anatoly Vapirov, cu acordeonistul armean David Yengibaryan, cu percutionistul satmarean Cserey Csaba... este o formula in care ambii parteneri sunt obligati sa dea ce au mai bun, dar mai ales sa il asculte pe celalalt. Si sa reactioneze in functie de celalalt. In aceasta formula ideea si faptul in sine de dialog are cadrul cel mai bun, cel mai fertil de a se manifesta si de a fi pus in scena. Sigur ca imi place si solo-ul sau cvartetul. Am si Orient Expressul care poate deveni sextet, octet sau chiar nonet, dar duo-ul a avut pentru mine un loc aparte. Dialogul este in plenitudinea lui, acolo.
b. Cu referire la colaborarea pe care ati avut-o cu dl. Alexander Balanescu, dansul ne-a vorbit despre calitatea de "ascultator" necesara actului de improvizatie. In ce mod considerati ca s-a completat formula Tavitian - Balanescu din punct de vedere muzical?
Cu Sandu am avut pana acum doar doua concerte. La Bucuresti si Viena. Primul nostru contact a fost pe cat de fulgerator, pe atat de profund. Iar senzatia era ca parca ne stiam de foarte multi ani. Am constatat ca avem un respect comun fata de marile valori iesite din mana si sufletul omului si ca pe amandoi ne apasa multa suferita. Am avut ocazia sa vorbim despre viata, despre oameni, despre orice, dar niciodata despre muzica. Muzica doar am facut-o. Si o vom face oricand cu dragoste.
09. a. MP: Pe albumul Creatiunea inregistrat in concert, intre aplauzele generale se gasesc si aplauzele mele. Cum sa denumim acea colaborare… proiect…?
Nu ma deranjeaza termenul, desi acum se foloseste. A fost o intalnire artistica, intre mine, Corneliu Stroe si public. A fost si prima intalnire cu Electrecordul. Discul asta are propria lui istorie. Ar trebui un interviu separat.
b. Puteti sa ne spuneti totusi in cateva minute ceva despre acest disc?
Intentionam sa-l scoatem spre finele lui ’88 si am fost in discutii cu Electrecordul, care tot spunea prin cei mai de vaza reprezentanti de atunci ca nu scot discuri de jazz, ca nu se vand. Desi, cum aparea ceva de gen, se vindea ca painea calda iar lumea cerea discuri cu duetul Tavitian – Stroe. Cred ca pe loc s-ar fi dat cateva sute sau mii de discuri. In fine, mi s-a spus sa schimb titlul discului, la care am spus ca e un titlu nevinovat: Creatiunea la care ei au spus “lasati ca stim noi, e legat de ideea de Dumnezeu, de mistica”. Eu nu am fost de acord sa schimb titlul. De asemenea mi s-a spus sa schimb mottoul, primul vers din Scrisoarea I a lui Eminescu “la inceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta”. Nu am vrut sa schimb acest motto… era parte a operei eminesciene publicate. Mi-au spus “lasati ca stim noi, ca Eminescu are si poezii cenzurate si nepublicate”. Si atunci daca nu am vrut sa schimb nici titlul nici mottoul, nu a putut aparea. Asa ca a fost scos in final in 1991, tot la Electrecord.
10. Mai aveati si doua discuri scoase in Anglia.
Da! Orizonturi si Suita transilvana. Dintr-un motiv sau altul, discurile mele nu puteau aparea in tara. De aceea primele doua discuri au aparut la Londra. Dupa care am fost chemat la Securitate in Constanta sa dau declaratii cum au aparut discurile in strainatate, cum au iesit benzile din tara si daca discurile se vand, daca e posibil sa am valuta in strainatate. Le-am spus foarte scurt… Si intr-un final am dat o declaratie ca intentia si dorinta mea nu este de a scoate discuri in strainatate ci ca eu vreau sa scot discuri in Romania la Electrecord. “Bine Tov Harry… asa imi spuneau, Tov Harry - o sa aranjam cu baietii de la Bucuresti ca sa puteti scoate discuri la Electrecord”. Si s-au tinut de cuvant, adica la sfarsitul lui 1988 Electrecordul a scos un disc pirat, vandut pe valuta numai in Germania. Se numea East-West Creativ Combinations cu Tavitian, Kumpf, Hammerschmidt, Stroe.
11. Sa vorbim rapid despre miscarea jazzistica de la noi. Am dori sa va intrebam daca l-ati cunoscut pe Richard Oschanitzky. Ce impact a avut asupra Dvoastra?
Numele lui Oschanitzky este legat de inceputurile mele. Eu am participat la prima editie a festivalului de la Sibiu in 1974 fiindca pana atunci festivalurile erau intrerupte. A fost Festivalul de la Ploiesti 69, 70 si 71 care nu s-a mai tinut dupa celebrele teze din iunie sau asa numita revolutie culturala comunista. Dar a fost reluat din 1974 la Sibiu. Eram student la Brasov atunci. L-am cunoscut pe Oschanitzky. Am cantat intr-un jam-session, a fost practic prima mea aparitie in lumea speciala si deosebita a jazz-ului. Am cantat celebrele mele blues-uri, ale lui Memphis Slim. Acolo am atras atentia intregii asistente si criticii romanesti, fiind un tanar de 21 de ani de care nu stia nimeni si totusi cantam blues atat de bine. Si la unul din bluesuri toata lumea era adunata peste mine, peste pian si m-am trezit cu Oschanitzky langa mine si am continuat sa cantam la patru maini. Era toata lumea obosita spre 3 – 4 dimineata. Dupa aceea am avut o scurta discutie cu el… si din pacate nu l-am mai vazut, iar dupa un an sau doi a murit. A fost o intalnire scurta, meteorica, ce insa s-a produs. A fost foarte important pentru mine ca un om de talia lui din proprie initiativa s-a apropiat de mine. Pentru a canta bluesuri la patru maini la pian.
12. MP: Apropo de patru maini si de pian. Mi-am adus aminte ca v-am vazut la o gala Pianissimo de pe vremea lui Ceausescu Nicolae care v-a reunit pe Dvs, pe Johnny, Tiberian, Marius Popp, Dan Grigore…
Pot sa va spun ca a fost chiar patentul meu (informatie in premiera). Atunci organizam o serie de concerte in sala Teatrului Dramatic din Constanta, incepand din 1987, serie care s-a numit Atelier de Improvizatie. In aceeasi idee a sincretismului, prezentam jazzul in contextul celorlalte arte – dans, poezie, teatru. Am facut jazz cu Adina Cezar si trupa ei Contemp, am facut jazz cu Mircea Dinescu care recita din poeziile lui interzise pe atunci, cu Adam Puslojic, vestitul poet sarb de origine romana, prieten cu Nichita Stanescu.
In fine, una din ideile mele marete de atunci a fost de a aduna tot ce are jazzul romanesc mai bun in domeniul pianului. Si atunci am reusit marea performanta de a strange in aceeasi seara pe aceeasi scena, in 1989, pe Marius Popp, Johnny Raducanu, Mircea Tiberian, Dan Grigore, Delia Pavlovici si eu. Si concertul s-a repetat dupa scurt timp la Bucuresti. Mergand pe aceeasi idee, la doua saptamani dupa asta am organizat Gala tobosarilor romani de jazz, cu Gondi, Stroe, Lucian Pais, Billy Bontas si altii. Si acest concert s-a reluat apoi la Bucuresti.
13. a. Intr-unul dintre jocurile noastre intelectuale o sa va rugam sa faceti o echipa de jazz fantastica cu oameni din strainatate sau Romania.
Sper ca va dati seama ce-mi cereti acuma... (Rade) Nu doresc, din cauza respectului sincer pe care il am fata de marea majoritate a muzicienilor de jazz. Desi in ansamblu nu sunt multi cei care pot face jazz... adica oameni care artistic se pot comporta SPONTAN. Oamenii din ziua de azi au totul premeditat, facut si prefacut dinainte. Jazzmanii ocupa un loc special, fiindca sunt spontani. Ei isi permit acest... „primitivism”. Si ca sa raspund: pe toti marii muzicieni ii includ in Marea Orchestra a Jazzului.
13. b. Fiindca ne numim „Muzici si Faze” va rugam sa ne spuneti o intamplare anecdotica, memorabila sau absurda din experienta Dumneavoastra ca muzician.
(Sotia) O faza ar fi cand te-a arestat pentru droguri...
(HT) Da, din cauza infatisarii mele nu prea „politically correct”, am avut tot timpul probleme prin granite, pe aeroporturi, chiar si pe la banci... Pe aeroportul din Moscova m-au retinut pentru ca as fi avut droguri – veneam din Armenia, unde participasem la Festivalul International de jazz de la Yerevan, ca invitat personal al Presedintelui Armeniei, care e fanul meu si mare iubitor de jazz. Era vorba de o pungulita cu tamaie pe care o cumparasem de la Ecimiadzin - Sfantul Scaun al Bisericii Armene. Eu ma chinuiam sa le explic politistilor despre ce e vorba... Pana n-au adunat o comisie intreaga si pana n-au gustat-o, nu s-au lasat...
Dar nici confratii din Uniunea Europeanu nu au fost mai breji: m-au retinut pe aeroportul din Berlin, tot pentru droguri. De data asta imi gasisera niste naftalina, printre haine. Cum sa le explici nemtilor ca la noi inca mai exista molii!?
Turcii m-au retinut si ei, pe aeroport la Istanbul, fiindca aveam pasaport fals. Ce-i drept, pasaportul era cu viza americana pe 10 ani si o gramada de alte vize Schengen, chiar si o viza turceasca din anul trecut. Dar asta conta mai putin, nu? Am inceput sa fac scandal – pierdeam avionul pentru Romania – si le-am zis ca puteau verifica – veneam de la Ankara unde cantasem cu Black Sea Orchestra, o formatie de 11 muzicieni de prima mana din toate tarile dimprejurul Marii Negre, la cel mai important festival din Turcia, organizat de Ministerul lor de Cultura. Am avut noroc ca ramasese cu mine unul din colegii muzicieni, care era georgian. Din cauza scandalului, a venit seful politiei aeroportului, care s-a nimerit sa fie originar din Georgia, din aceeasi localitate cu colegul meu...
Mari emotii am vazut si pe fetele angajatilor unei banci din Edinburgh, unde intrasem ca sa schimbam niste bani, cand au vazut un comando alcatuit din poetii Virgil Mihaiu de la Cluj, Dinu Adam – cu barba imensa si plete, eu si Cornel Stroe, „capo dei tutti capi” fiind Marin Sorescu, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, care purta palarie si trenci si statea cu mainile in buzunare. Puteti vedea o parte din comando, in poza...
14. La final, va rugam sa faceti o recomandare sau o invitatie, adresata tinerilor iubitori de muzica, ce nu s-au apropiat de jazz, sau inca nu s-au apropiat suficient de adanc de aceasta deosebita arta a sunetului!
Ca sa asculti rock la varsta de 18-20 de ani, inseamna sa fii un om normal. Daca ai trecut de 25 de ani si esti tot pe-acolo, esti deja depasit de vremuri.
Pentru copiii care asculta jazz inca de pe la 16-17 ani, am tot respectul. Oricum, ei sunt foarte putini la numar.
Celor – de orice varsta – obisnuiti cu muzica clasica si care ar vrea sa vada ce-i cu jazzul (lucru care, in sine, este remarcabil), le recomand sa o faca cu alte urechi.
Dar, in general vorbindm daca nu esti un suflet deschis, mai bine stai acasa!
Interviu de Mihai Plamadeala si Adrina Zorzini
Terasa Green Hours, Bucuresti, 22 iunie 2006
Fotografiile sunt extrase inedite din arhiva Harry Tavitian |
Harry Tavitian si Mihai Plamadeala
Foto Adina Zorzini
Orient Express live 1999, foto George Dumitriu
Zoltan Hollandus (bas), El Lako Jimi (vioara)
Harry Tavitian (percutie), Hanno Hoffer (chitara)
| Harry Tavitian cantand la patru maini cu Johnny Raducanu. Jam-session la Festivalul de la Costinesti, 11 aug 1985 (chiar aniversarea zilei de nastere a lui Harry) |
Harry si Johnny, 2005
Live la patru maini
Concert la Muzeul Taranului Roman
1976, Harry Tavitian cantand blues
Jam-session, Festivalul de Jazz Sibiu
Harry Tavitian (pian) & Hans Kumpf (clarinet)
Festivalul de Jazz Costinesti, 1985
Concert la Bibi Bistro, Vama Veche
Foto Radu Sigheti, 2003
Foto Mihai Plamadeala
Harry Tavitian si Corneliu Stroe
Furtuna de Shakespeare
Teatrul de Papusi, Constanta, 1988
Regia Ildiko Kovacs
In piesa Furtuna, Arielii purtau pe cap niste custi. Dupa una din reprezentatii, sotia mea a avut ideea sa ne faca, mie si lui Corneliu Stroe, celor doi Arieli muzicali, fotografia aceasta. Era mare curaj, pe acea vreme, daca ar fi fost gasita, am fi avut mari probleme. Pe masa este ziarul Scanteia, cu poza lui Ceausescu, pe prima pagina... evident.
Foto Manuela Tavitian, Constanta, 1988 |
Harry Tavitian si Anatoly Vapirov
Munchen, Festivalul Jazz & More
Foto Hans Kumf, 2000
Harry Tavitian si Alexander Balanescu
Club "Porgy & Bess" Viena
Foto Theodor Domocos, 2004
In 1985 la Biblioteca Judeteana Constanta
Foto Hans Kump
(clarinetist si fotoreporter vest-german)
Harry Tavitian si Mihai Plamadeala
Foto Adina Zorzini
Dan Grigore, Delia Pavlovici, Mircea Tiberian, Harry Tavitian,
Johnny Raducanu, Florian Lungu si Marius Popp
in cabina artistilor Gala Pianistilor Romani de Jazz
Teatrul Dramatic, Constanta 1989, Foto Bebe Draia
Cornel Stroe, Virgil Mihaiu, Marin Sorescu, Harry Tavitian
pregatindu-se sa dea atac la banca Edinburgh, Foto Dinu Adam
Harry Tavitian si actrita Liliana Pana
Piesa de teatru Orgasm, Studioul Toaca
Foto Radu Sigheti, 2001
|
