Pana in momentul de fata nici un muzician roman de rock nu a reusit sa se impuna in afara granitelor. Rationamentul poate fi extins si asupra celor de origine romana, emigrati sau nascuti in lumea larga. Cat despre o formatie autohtona, se pare ca nici nu poate fi vorba. Asta in conditiile in care Romania este pe primul loc in lume in ceea ce priveste exportul de inteligenta prin specialistii care parasesc anual tara. S-ar putea vorbi despre un pod aerian in acest sens. Canada si Statele Unite sunt "pline" de soft-isti de la noi; sportivii au de zeci de ani rezultate internationale; oameni de cultura, (inclusiv cei legati de muzica academica) sunt de asemenea recunoscuti si lista poate continua. Ceea ce ne intereseaza si vom incerca sa dezbatem este lipsa de succes pe plan international a muzicii rock romanesti.

Trebuie stabilit din capul locului ca problema nu este una a lipsei de recunoastere, ci a valorii scazute. Instrumente competitive patrund in tara. Industria muzicii si a "show-biz"-ului sunt inaintea productiei artistice (sau comerciale) propriu-zise. Metode instrumentale si materiale de studiu audio-vizuale sunt la indemana oricarei persoane interesate. Ce lipseste este nu talentul ci o traditie in acest sens, o traditie care sa determine schimbarea mentalitatii marginale, caci mentalitatea pare a fi adevarata problema. Asa cum faptul de a fi "de culoare" iti asigura in proportie de 70% reusita (profesional - valorica) in genuri precum blues-ul, rap-ul sau hip-hop – ul ma tem ca "spiritul mioritic" intiparit aproape genetic nu este compatibil cu muzica rock.

Privind in urma, nu stiu daca este cazul sa ne bucuram pentru lucrurile (relativ) bune care s-au produs in muzica noastra, sau sa deplangem saracia mijloacelor de expresie care au caracterizat intreg peisajul intern. Cei mai buni protagonisti romani nu-si au locul nici macar in notele de subsol ale antologiilor din restul lumii. Nu existam la acest capitol, asa cum pentru noi nu exista, de exemplu rock-ul bulgaresc. Prezentul nu este nici el mult mai darnic. Cei care nu se descalifica prin copieri grobiene sau mimetism involuntar, isi cer dreptul la nefiinta marginalizandu-se in forme de balcanism urban sau suburban, crezand ca se pot feri de rusinea modestelor realizari, daca poarta masca umorului si a parodierii de proasta calitate. Viitorul genului pare a fi "cuprins" in declaratia compozitorului Moga, care s-a exprimat ca-si va incerca puterea de creatie (si) in rock.

Publicul, element cheie al problemei expuse, este in mare parte satisfacut de industria subterana a muzicii (filmului si soft-ului), asa ca nu se poate constitui intr-o forta coerenta care sa extirpe nonvaloarea. In momentul in care te deranjeaza niste "veseli dobitoci" ce se produc pe sticla televizorului de sase ori pe zi, poti foarte usor sa-i lasi acolo unde sunt, pentru ca ai colectia ta de CD-uri care nu te va dezamagi niciodata. Dar ce serviciu major li se face astfel celor ignorati … Putinele formatii adevarate care ajung pe la noi si miscarea underground (luata ca protest) aduc singurele repere viabile.

O suma de oameni, muzicieni ori fani, s-au bucurat si se bucura de rock-ul autohton asa cum este el. Ma numar printre cei care au trait momente de neuitat in relatie cu acest capitol, dar in acelasi timp imi suna in urechi versurile poetului Radu Stanca: "Ceea ce crezi bautura suava/ E numai amara, cumplita otrava".

Rock-ul romanesc nu poate fi salvat de un muzician, o formatie sau un compozitor care sa reuseasca (in sfarsit) sa-si faca un nume international (= un fapt nu doar frumos, ci si bine-venit). Dar o astfel de realizare, nesustinuta de o miscare coerenta care sa o fi generat, nu ar fi decat o bomboana de pe un tort deloc reusit - combinatie la fel de putin potrivita precum zambila infipta in branza.