Majoritatea spectatorilor de rock considera ca ceea ce vad si aud la concerte este rodul unei munci asidue a protagonistilor, sub zodia inspiratiei si in conditiile cele mai bune de exprimare. Functioneaza parerea generala ca formatiile sunt alcatuite exclusiv pe criterii elective si ca omogenitatea la nivel de trupa este un fapt de la sine inteles. Exista de asemenea numeroase confuzii legate de atitudinea celor de pe scena. Pentru spectator concertul incepe odata cu primul sunet, eventual cu putine momente inainte. Muzicianul traieste insa o poveste fara sfarsit. Viata artistului este alcatuita din evenimente. Tot ceea ce se intampla intre aceste evenimente nu este altceva decat reculul dupa ultimul dintre ele si pregatirea urmatorului.

Lipsa de mijloace din Romania a generat o serie de particularitati cel putin interesante, daca nu ciudate. Cum vi se pare anuntul (obisnuit dealtfel pe parcursul a vreo treizeci de ani): “Solist vocal cu microfon; caut trupa”. Sau: “Cautam baterist cu baterie”. Faptul de a avea instrument sau “scule de amplificare” te facea personaj in rock-ul autohton deosebit de sarac la propriu si la figurat. Astfel, o multime de indivizi si-au facut un nume mai important decat le-ar fi permis talentul. Sunt de urmarit nu numai miscarile muzicienilor de la o trupa la alta, dar si traseele unor instrumente. O chitara electrica a trecut prin vanzare-cumparare pe la toate formatiile importante de la noi intre 1980 – 1990, si nu era Epiphon Texas de colectie ci un Fender de serie care costa cam cat salariul pe un an al unui profesor. Unii au devenit vedete “cu fani” datorita pletelor (!). Modelul acceptat de regimul politic era omul ras, tuns, frezat. Faptul de a avea “pleata” era adeseori motiv de persecutie si de abuzuri din partea reprezentantilor legii (recte militiei). Ca unic exemplu, unul dintre componentii putin cunoscutei trupe, Profesor B, care avea par lung si canta prost a fost inlocuit de un baiat care canta (mai) bine dar era tuns. Rezultatul: formatia a pierdut considerabil din suportul de simpatie, asta pana a fost rechemat pletosul.

Putini stiu ca in unele cazuri se dadea “spaga” de catre protagonisti pentru a putea canta. Pentru scoaterea unor albume, filmari sau articole in presa (in special in almanahuri) era nevoie de pile. Despre repetitiile facute in conditii improprii nici nu mai e cazul sa insist.

Scena este un spatiu plin de cabluri care se intrerup, microfoane ce nu pot fi asezate decat in anumite pozitii relative pentru a nu intra in rezonanta, daca este cazul sa fie “lumini” (sac) asta inseamna ca muzicianul are o si mai limitata arie de miscare. In cazul instalatiilor de sunet, de cele mai multe ori banii se cam termina la achizitionarea monitoarelor. Nu stiu cati spectatori de rock iau in consideratie faptul ca muzicianul trebuie sa se auda, pe el si restul formatiei. Ca reciproca, sunetistul nu trebuie suparat pentru ca poate taia monitoarele total sau partial, se poate juca cu efectele (delay, reverb) in aceleasi monitoare pana cand se produc greseleli amplificate cu generozitate pe boxele “de fata”. Trupa de deschidere trebuie sa sune mai prost decat “capul de afis”, asta insemnand in cel mai bun caz ca beneficiaza de putere redusa, lipsa de basi, iluminare dezavantajoasa.

O mare parte dintre cei ce au trecut prin toate astea sunt astazi implicati in industria muzicala aflata la noi in plin proces de cristalizare. Noile conditii de piata au schimbat cate ceva din povestea mai sus enuntata, dar cum la nivel social “noul se pliaza pe vechi”, trebuie mentionat ca atunci cand urmarim o formatie “live”, ne putem gandi putin la cele spuse pana acum.

In contrapartida, urmaream atunci cand aveam ocazia marile trupe ale Occidentului. In concertul din Pompei al Pink Floyd – ului camera ne arata minute in sir instalatia de sunet. La Deep Purple se pot vedea pereti de boxe, despre Led Zeppelin la Madison Square Garden ce s-ar mai putea spune? Si aceste “scule” – cel mai important dealtfel - nu cantau singure! Acum delay-ul la nivel de “Music Industry” si “Show B” intre “Lumea civilizata” si tara noastra s-a marit si mai mult. Se pun bazele unui monopol in aceste ramuri, exista si cativa “independenti”, dar cum pentru o miscare culturala este nevoie de o masa critica de participanti si majoritatea oamenilor de rock se confrunta cu probleme serioase, putem vorbi despre o continuitate nefasta intre trecutul “intunecat” si prezentul “luminos”. In ceea ce priveste viitorul, acesta este “roz”…