|
La inceputul anilor ’80 concertele rock si folk din Romania erau rare si din cauza numeroaselor compromisuri pe care erau nevoiti sa le comita cei angrenati in aceste proiecte, calitatea lor era in principiu scazuta. Surprize placute ori exceptii au fost adeseori, dar acestea nu puteau fi mai mult decat niste "guri de oxigen". In aceleasi spectacole "se produceau", uneori intr-o ordine valorica nefireasca, marii nostri muzicieni (in masura in care am avut muzicieni mari) alaturi de indivizi fara chemare artistica. Artistii romani erau nevoiti sa evolueze in manifestari precum cenaclurile, brigazile artistice, festivalurile muncitoresti. Scenele teatrelor de revista adaposteau o serie de muzicieni al caror loc ar fi fost pe un alt tip de scena. Tot ceea ce se intampla era determinat direct ori indirect de cenzura, care opera cu mijloace incepand de la oprirea concertului, pana la sanctionarea persoanelor vizate, uneori pe linie penala.
Dar cenzura nu ii viza doar pe oamenii de rock, ce ne intereseaza pe noi, ci se exercita si asupra publicului. Sa ne concentram asupra acestui public, caruia i se adresau manifestarile corespunzatoare si care intr-o masura mai mica sau mai mare a determinat tipul de constiinta rock post hippie din Romania. Inainte de toate, din cine era alcatuit acest public? Ca pretutindeni, o parte a sa era compusa din persoane ocazionale, conjuncturale, sau folosind un termen argotic, "venite cu pluta". Fractiunea sincera ii continea pe iubitorii de muzica, pe cunoscatori, pe teribilisti si desigur si alte categorii din ce in ce mai slab reprezentate numeric. Se observa deja ca pe masura ce operam reducerile succesive care sa ne duca la cei care ne intereseaza – "fanii adevarati", numarul se diminueaza dramatic.
Multi oameni privind in trecutul lor se considera "rock-ari" adevarati, fara a putea lua in calcul ca uneori perioada in care au facut parte din comunitatea activa aferenta a fost scurta si bazata pe evenimente. Dintre putinii oameni cu viziuni hippie, multi imbracau pantalonii "trapezi" doar duminica… Unii veneau la concerte cu bratara cu tinte in buzunar si "o aplicau" doar in sala.
In intervalul 1980 – 1985 nu existau in Romania mai mult de cateva sute de oameni aliniati ideologic cu cei din Statele Unite si Europa de Vest (pe segmentul discutat), in aceasta cifra intrand atat publicul cat si "performer-ii". In marea lor majoritate, acestia proveneau din Timisoara, Bucuresti si Cluj. In perioada ’85 – 89, pe fondul slabirii puterii comunismului cifrele au crescut substantial pe harta incepand sa apara si alte "centre". Dar pana atunci se poate spune ca ideile avangardiste importate de o elita spirituala romaneasca inca din anii ’60, concomitent cu producerea lor, au reusit sa fie pastrate in perioada cea mai grea – anii de profunda criza economica de la inceputul ultimului deceniu comunist. Parafrazandu-l pe Churchill, niciodata atat de multi oameni nu au datorat atat de mult atator de putini…
*
* *
1983. Ma aflu la unul dintre concertele din ce in ce mai rare care se tin la noi. Sunt fericit ca am reusit sa intru in sala pentru ca a intra cu bine este intr-adevar o aventura. Cativa oameni mai putin norocosi sunt deja in drum spre circa de politie unde probabil vor fi tunsi. Am in continuare un cui in suflet ca nu-l voi vedea pe Dan Andrei Aldea – plecat, sau in terminologie comunista "fugit din tara". Ii zaresc pe mai toti cunoscutii mei. Lipsesc intr-adevar doua-trei personaje, dar sunt si ceva oameni noi. Cum o fi reusit tipul ala sa reziste cu parul atat de lung? Dar cele mai interesante sunt cele doua fete de saptesprezece ani venite in costum de "pionier". Fustele "vin atat de scurte" incat orice mini arata pe langa ele ca o fusta de directoare. (Anticipez spunand ca Oana si Fifi, pe care le voi cunoaste mai tarziu, vor avea mari necazuri la intoarcerea acasa. O patrula le va "prinde" si le va duce intr-un spatiu destinat pazei unei intreprinderi aflate in drumul pe care se aflau).
Concertul este in plina desfasurare. Stiu ca ceea ce ascult si vad este (mult) mai putin decat ce se intampla "afara", dar simt totusi ca mi se aduce ceva, un ceva la care din pacate am accesul limitat si fata de care trebuie sa fiu concesiv. Este o adevarata parada de tinute. Pentru aceasta ocazie am ales tricoul cu "limba de la Stones". O multime de tricouri cu Maiden. Vad la un baiat un tricou cu Floyd… (vreau si eu). Cei de pe scena si cei din public sunt imbracati asemanator. Dealtfel multi dintre noi cantam sau incercam sa o facem, oricum visam la asta in speranta ca intr-o buna zi vom ajunge si noi pe o scena asemanatoare celei pe care sunt cei ce astazi ne aduc o farama din ideile mai degraba simtite decat cunoscute. Din pacate manifestarea se termina si va trece mult timp pana la urmatoarea, cand sper sa pot fi de asemenea prezent (cine stie ce se mai poate intampla pana atunci?). Plecam "nesfarsiti, dar Iris ramane prin noi, caci noi ii vom urma la bine si la greu/ Iar rock-ul ajunge sa fie chiar zeu" (pentru cine nu stie, acestea sunt versurile unei piese cu care isi incheia in acei ani formatia vocal-instrumentala Iris concertele).
*
* *
Dintre toti cei prezenti la acea manifestare, de departe cel mai falnic era Sid. Geaca "de motor", pantaloni de piele, tricou negru cu Pistols, par de patruzeci de centimetri, ac de siguranta in ureche, bocanci waterproof. Si pentru ca tot am vorbit despre el, trebuie sa spun ca "de mandru ce era, pe incaltaminte cand pasea, se legana ca paunul" (am parafrazat niste versuri al poetului Radu Stanca). L-am revazut zilele trecute prin oras, douazeci de ani mai tarziu. Si-a pastrat tinuta "rock", dar calca altfel, dezamagit parca de faptul ca s-au schimbat vremurile si acum toata lumea poate avea parul lung, ca nu mai exista muzica adevarata… Nu am putut sta prea mult de vorba cu el (i-am dat o bancnota de 500 000 sa bea o bere fara mine) caci trebuia sa caut albumele formatiilor Firma, Zdob si Zdub si ultimul Iris pe care m-a rugat un colaborator din strainatate sa i le trimit.
|
|
