Plimbandu-ma intr-o sambata dupa-amiaza prin Goteborg, am “prins” un moment mai putin obisnuit, respectiv desfasurarea in plina forta a unei “clase particulare de muzica”. Locatia aleasa era strada (Vasa Gata). Vreo douazeci de tineri si tinere, insotiti de profesorul lor, ale carui plete usor carunte erau fluturate de vant intr-un mod post-hippie, participau la ceea ce s-ar fi putut numi capitolul final al sesiunii lor de pregatire. Echipamentul de sunet compus din mixer, PA, boxe de compresie (folosind totodata drept monitoare), microfoane, stative si cabluri permitea o sonorizare decenta la circa 500 W. Nivelul performer-ilor era scazut; din cand in cand profesorul reacorda instrumentele cu coarde (vai de muzicianul care nu e in stare sa-si acordeza instrumentul…) dupa care activitatea continua in mod absolut normal. Publicul compus din simpli trecatori (cum eram si eu) avea o atitudine binevoitoare, iar “artistii” in devenire se simteau chiar excelent in pielea lor.

Ceea ce deosebeste fundamental experimentul suedez citat de evenimente similare de la noi, este totala lipsa a componentei tragice din primul exemplu. In privirile celor din “Clasa Lars Svenson” nu se putea citi “foamea”, ingrijorarea, speranta tampa sau inconstienta. Profesorul nu pacalea pe nimeni ca ar fi fost mai bun, mai drept ori mai viteaz. El pur si simplu avea un nivel superior de pregatire si isi impartasea contra cost experienta. Nu stiu daca cineva dintre cei initiati de el a ajuns sau va ajunge personaj de top, dar toti elevii sai erau capabili sa “duca” in linii decente o melodie (daca aveau instrumentele acordate). Poate parea putin dar nu trebuie sa uitam ca cel mai bun public de muzica si nu numai, este cel format din persoane care cunosc macar in linii mari in ce consta (cu adevarat) obiectul de activitate urmarit. Nu trebuie scapat din vedere nici faptul ca prin tarile in care oamenii privesc mai increzatori viata, apar in mod constant varfuri cu care sud-esticilor le este foarte greu sa se masoare, in ciuda ascendentului pe care adeseori considera ca-l au asupra tuturor.

Lasandu-i pe tinerii muzicieni sa se desfasoare pe coordonatele amintite, am intrat in Garbo Café, unde gandurile mi s-au indreptat spre lucruri stiute si mai mult, traite de mine din Romania, tara tuturor posibilitatilor de ratare. Am (re)simtit parca mirosul prafuit al caselor de cultura unde faceau repetitii  o parte din cele cateva trupe de rock pe care ne-am straduit sa le avem, mi-au trecut prin fata ochilor directori si activisti “culturali” (“care daca aveau liceul, nu ramaneau ei in cultura”), am retrait ritualic invidia care ne face adesea “sa murim singuri in loc sa traim impreuna”. Acolo, departe de toate acestea am realizat ca ceea ce s-a intamplat bun in materie de muzica rock romaneasca, este practic o minune. Paream condamnati sa nu avem parte de nimic interesant in materie de rock, si totusi, intr-un sistem bolnav s-a creat (si nu de la sine) o bresa de normalitate. M-am gandit apoi la faptul ca o “scoala” adevarata nu poate functiona decat in underground, intr-o polemica pe probleme de fond cu scoala oficiala; altfel spus, am incercat sa gasesc o idee pozitiva pe care sa o pot sustine.

Am terminat cafeaua si plecand am cautat sa las in urma toate speculatiile carora le dadusem curs. Clasa noastra isi continua prestatia – i-am lasat si pe ei in urma, atata doar ca fiind sambata seara pana la zece seara (ora oficiala de terminare a activitatilor artistice stradale) aveam sa vad si sa ascult o multime de alti protagonisti – unii dintre ei de un nivel exceptional, care nu stiu din ce scoli sau clase proveneau, dar stiu ca in Romania nu am avut si nu avem parte de asa ceva.