In clasa 1 am avut o lectie la “Citire” intitulata “Ochelarii bunicului” in care nepotul, de varsta prescolara, se ofera sa-i lectureze ceva bunicului sau, pentru ca apoi, in criza de inspiratie sa pretinda ca nu vede din lipsa de ochelari. Dupa ce isi potriveste ochelarii oferiti cu blandete de bunic, ii spune acestuia ceva la ureche si textul se termina aici. Intrebarea nr.1 din carte era: Ce i-a spus nepotul la ureche bunicului? Ca pustiul nu stia sa citeasca intelesesem inca din primul moment. Acest raspuns la intrebarea din final mi se parea o platitudine. Asa ca de unde puteam noi sti ce a ciripit copilul? Si ce sens putea sa aiba intrebarea?

Este anul 1985, am saisprezece ani si sunt la un concert rock in sala Victoria a teatrului C. Tanase. In aceasta seara vor evolua trei formatii dintre care doua sunt venite din colturi indepartate ale tarii, iar a treia este cea mai indragita trupa din Bucuresti. Dar iata, concertul a inceput. Patru tineri interpreteaza cu aplomb cele trei piese in limita a doisprezece minute corespunzatoare recitalului de deschidere. Daca vor depasi timpul e posibil sa li se taie sunetul si ei stiu asta. E mai bine sa termine ei. Si termina. Toata lumea rasufla usurata.

Prezentatorul introduce prin cateva cuvinte stupide urmatoarea trupa, nu inainte “de a face politie” de la microfon: “Cine a indraznit sa intrebe cate clase am? Daca vreti sa stiti am terminat filozofia cu zece… “. Din sala se aud impersonal cuvinte triviale. Formatia venita de la patrusute de kilometri “arunca” cea mai tare piesa inca de la inceput. Se incearca un oarecare joc de scena. Din pacate ceea ce urmeaza nu se ridica la nivelul debutului. In final, dupa o jumatate de ora, ni se mai canta o data piesa de rezistenta. Impresia generala este salvata.

Dar timpul zboara intr-un ritm incredibil! Toata sala freamata caci urmeaza sa intre formatia despre care unii rockeri discutau prin foaier ca le place mai mult decat AC/DC. O voce guturala il intreaba pentru ultima data in aceasta seara pe prezentator cate clase are si in sfarsit, se stinge lumina: JIG JIG JIG JIG… . Timp de o ora plutim pe ritmul “taf, ti-ti, taf”. Stim cu totii versurile de pe disc. Este o atmosfera magica. In fata scenei se fac plonjoane impresionante de catre rockeri veniti din toate cartierele orasului. In spate se consuma bautura care a trecut de “filtre”, toate astea in timp ce prezentatorul cu nu stiu ce functie prin teatru ii da afara (prin procedeele de prindere si azvarlire) pe unii dintre noi. Asta nu este asa de grav, pentru ca in principiu toata lumea buna a intrat pe geamul de la “Toilet”. Ca el se gaseste la trei metri si jumatate nu poate fi o problema pentru niste tineri care in timpul unui concert fac salturi de la balcon (in sala de jos). De altfel acest “sport extrem” facea parte dintr-un ritual de initiere.

Si cam asa se termina manifestarea culturala. Sunt niste ani buni pentru rock-ul romanesc; ne aflam in prima stagiune de rock de la noi, asa ca lunea si martea urmatoare vom avea ocazia sa vedem cate alte trei trupe, in concerte “matineu” (de la ora 16) si “seara” (de la 19).

In prezent sunt ani mai putin buni pentru rock; despre o stagiune nici nu se poate pune problema, dar putem sta linistiti: nu au trecut toti muzicienii romani de gen la “muzica usoara” (=consum). Unii dintre cei ramasi pe pozitie chiar au evoluat considerabil. Bunaoara, un celebru baterist a fost vazut “umbland” cu partituri. Diverse persoane au refuzat sa accepte ideea, dar cineva care a avut curiozitatea sa arunce o privire pe ele a confirmat ca era vorba despre documente muzicale: “taf, ti-ti, taf - stau putin - intru iar … etc”.

Precum in lectia din clasa intai, stiam dinainte care este nivelul rock-ului de la noi, dar intr-o tara cufundata in bezna, lumina reflectoarelor si zgomotul de fond al instalatiei de sunet insemnau pentru minoritatea rocker-ilor ceva greu de inteles astazi, cand este mult mai bine…