Cam asa suna primul vers al piesei “Vera” de pe albumul formatiei Pink Floyd, The Wall . Nu stiu cati mai asculta in zilele noastre trupa sus amintita, nici ce varsta au cei care o fac si cu atat mai putin care este parerea tinerilor din Romania despre grupul britanic si in general despre rock-ul anilor 60 – 70, dar stiu ca la peste douazeci de ani de la “marile sunete” ale muzicii “de orientare” rock, formatiile si interpretii al caror nume era echivalent cu insasi manifestarea artistica a vremurilor, stau in continuare in picioare.

Suntem in Romania primilor ani ai mileniului trei, moment in care cei intre cincisprezece si treizeci de ani fie sunt “pe propriile picioarele” fie se pregatesc sa-si inlocuiasca, social vorbind, parintii, acei parinti care in marea lor majoritate strigau cuvinte rele dupa putinii pletosi ai generatiilor tineretii lor fara de tinerete, in timp ce ascultau (auzeau) muzica proasta difuzata pe caile oficiale ale regimului comunist de atunci. Paradoxal, in acest colt de lume a existat muzica rock (de expresie ce-i drept mimetica, uneori chiar de valoare medie). Sa incercam o scurta analiza pe marginea acestui subiect, pentru a vedea daca ceea ce se intampla acum in industria muzicii romanesti se leaga in mod logic de perioada asa zis romantica.

Am in minte exemplul unui amic care printre altele si-a incercat talentul si norocul cantand intr-una dintre formatiile fara destin ce au existat daca se poate spune asa, pret de doua – trei concerte improvizate prin sali de sport sau pe la case de cultura (cand nu era portarul atent). Omul, in primul rand iubitor, intr-o oarecare masura cunoscator al rock-ului si-a onorat statutul de persoana activa din minoritatea fanilor de gen pe parcursul a vreo zece ani. Pentru el cele cateva momente ce includ “concertele” si pregatirile nu se vor termina niciodata. Pe masura ce au trecut anii, in povestirile sale spectatorii au devenit din ce in ce mai multi, reactiile de apreciere si simpatie tot mai intense iar muzica de valoare cel putin egala cu Rosu Si Negru, Compact sau (chiar) Iris. Da, formatia lui nu a ajuns mare pentru ca bateristul si unul dintre cei trei chitaristi solo au iubit aceeasi fata, si daca adaugam la asta ca nu au avut nici noroc, e clar de ce nu au reusit. Apoi au terminat scoala si au trebuit sa se angajeze… Dar au facut ceva pentru cultura din tara asta. Niste oameni (putini la numar dar asta nu conteaza) i-au apreciat. Trupa AZOT nu a existat degeaba pe lume!

O conditie necesara si nesuficienta pentru castigarea statutului de formatie cu larga audienta este persuasiunea. O serie de muzicieni au crezut in steaua lor norocoasa si si-au continuat drumul, indiferent de greutati. Altii au abandonat sau mult mai grav si-au vandut demnitatea artistica. Toate acestea fac parte din legendele muzicii de la noi si nu numai.

Prin anii 70 – 80 concertele rock si folk adunau o mare parte a lumii bune din tara. Din pacate ce s-a realizat la noi este departe de ceea ce se intampla in lumea larga de dincolo de Cortina De Fier. Publicul premia prin aplauze intentiile muzicienilor nostri cu gandul la ceea ce avusese ocazia sa afle ca exista prin alte colturi de lume. Oricate scuze si motivatii s-ar gasi pentru nivelul deloc de invidiat al rock-ului romanesc, adevarul e unul si e dureros. O mare parte a protagonistilor cunoscatori de muzica ce au cochetat cu acest gen erau in principiu ”sinucisi spiritual” prin legarea destinului lor de ansambluri pseudo-folclorice, case de cultura, cenacluri etc. de unde le veneau banii cand nu prestau la nunti sau prin restaurante. “Habar-nistii” se apropiau mult mai mult de ideologia artei de expresie rock dar problema propriilor limite a constituit mereu un punct greu de depasit. Cateva exceptii fericite incheie din pacate povestea de-abia inceputa a rock-ului autohton.

Sunt de respectat toti aceia care au facut ceva cat de neinsemnat pentru muzica si mentalitatea rock de la noi, dar asta nu inseamna ca realizarile relative in ramura discutata pot fi comparate macar cu cele din Ungaria, Polonia, Iugoslavia sau Cehoslovacia. Pana nu vom intelege acest lucru, vom ramane pe nivelul pe care ne aflam. Muzicieni romani de certa valoare individuala isi scuza subproductiile acuzand publicul de lipsa de cultura sau gust. Publicul este creat de tandemul muzician – media. Este vorba despre o industrie, de moda culturala, de cerinte de piata, dar pana la urma fiecare dintre noi poate si trebuie sa rationeze dupa propriile criterii de evaluare. Nu cred ca este un motiv de mandrie nationala ca fantoma trupei Uriah Heep a cantat in deschiderea legendarei Iris. Sigur, daca vrem sau daca interesul personal ne-o cere putem lauda la infinit hainele imparatului. In ceea ce ma priveste, cand voi gasi albume cu trupe romanesti in magazine specializate din Statele Unite si Marea Britanie, voi sti ca existam la acest capitol.

Pana atunci, cu mentiunea ca nimeni nu ne persecuta in materie de muzica, doresc sa intreb daca-si mai aminteste cineva de formatia AZOT (?).