In rock-ul romanesc, dupa ce s-a spus tot ce era de spus, au ramas o multime de lucruri nerostite. Pana in 1989, cei care erau numiti (cateodata recunoscuti) rockeri descindeau fie din scolile de muzica, fie din masa iubitorilor acestui gen.

Cei din prima categorie, stiind in principiu sa cante, atunci cand aveau ocazia, abordau si alte genuri, cateodata total diferite (chiar antagonice luand in consideratie polaritatea dintre muzica usoara si progressive). De asemenea, muzica lor se asemana uneori pana la confundare cu cea din afara granitelor si aici se disting pe de o parte preluarile involuntare, pe cealalta parte plagiaturile. Atitudinea "academistilor" era in principiu nonartistica, acestia fiind in numeroase cazuri, executanti, mercenari, lautari, adica meseriasi si nimic mai mult. Strungarul face piese din lemn sau metalice (ca si unii rockeri duri), muzicianul sinucis metafizic executa piese muzicale. Difera doar obiectul de activitate, mentalitatea este aceeasi.

Fan – ul devenit rocker, iubeste muzica de care incearca sa se apropie. El este mai sincer, adeseori si mult mai simplu, dar se afla intr-o continua si permanenta lupta cu  propriile limite. Muzica sa va fi mimetica, insa va trece in mod obligatoriu prin filtrul propriului mod de intelegere a acesteia. Este putin probabil sa-i intalnim pe fanii - muzicieni in afara ideilor rock (aceasta se va intampla doar in cazuri izolate).

O subcategorie total distincta este reprezentata de cei care au pornit pe o cale muzicala academica, de care au reusit sa se desprinda la timp (este vorba de un timp subiectiv). Nu de putine ori, repetentii de prin scoli de muzica (chiar de nivel superior), au facut figuri frumoase in muzica rock. Stiind suficienta muzica incat sa poata ajunge unde doresc (inclusiv sa avanseze valoric) si neavand personalitatea zdrobita & caracterul distrus, cei din zona citata au libertatea cea mai mare de a se exprima artistic. O comparatie potrivita cu literatura ar fi cea dintre personajul descris si Huckleberry Finn (al lui Mark Twain), care penduleaza intre lumea civilizata a lui Tom Sawyer si cea dominata de superstitii si nestiinta a "negrului Jim". Plasarea la o limita a societatii iti ofera sansa unei imagini de ansamblu.

In lumea "habar-nistilor" basistii provin din chitaristi ratati. "E mai usor sa te descurci pe doar patru corzi …" (+ multe alte imbecilitati). La polul opus, cei mai buni basisti din rock-ul nostru sunt la baza violonisti (violisti, violoncelisti, contrabasisti). In trupele proaste, bateristul este intr-o competitie stransa cu basistul pentru titlul de cel mai slab om al echipei. Si daca de cele mai multe ori, batalia e pierduta de basist, bateristul isi rezerva (in multe cazuri) dreptul de a fi prostul formatiei. Dealtfel el a ajuns la tobe pentru ca nu stie sa cante. In trupele valoroase, segmentul ritmico armonic impinge trupa inainte. Peisajul este completat de maretia solistului vocal (sau de nimicnicia lui) si de gradul de rautate pozitiva al chitaristului. Cand apare un "clapar’, el vine din lumea (semi)academica spre a consolida suportul valoric si va avea mari probleme in a se integra in formatia preexistenta lui. Daca vor putea (in special bateristul) il vor folosi fara a-i conferi statutul de membru cu drepturi depline.

Dupa 1989, brand-ul a devenit din ce in ce mai important, ecuatia fiind simpla: cu cat se investesc mai multi bani (de catre cine-i are sau reuseste sa faca rost de ei), cu atat mai apreciata va fi trupa. Nu e nevoie decat de un refren idiot si niste figuri pe placul multimilor, mai departe totul fiind preluat de prestatorii de servicii din industria muzicala.

Singurul fapt fericit din muzica noastra rock sunt exceptiile. Cele cateva exceptii numarabile pe degetele de la o mana, daca suntem optimisti de la doua …