Intr-o discutie, pe teme muzicale, purtata cu un chitarist rock, am aflat care sunt motivele pentru care desconsidera el productiile “de discoteca”. Formatii (de ieri si de azi) precum Modern Talking, Bross, O-zone, etaleaza exclusiv (pseudo)valori frivole; merg “pe imagine” mai mult decat pe “virtuti” ale sunetelor emise; jignesc publicul prin play-back–ul practicat (cu inconstienta de multe ori tampa) si in fine, ceea ce canta este adesea penibil (de simplu = modest intelectual: text si muzica, in orice ordine).

         
Reluand tema enuntata mai sus in compania unui distins saxofonist de jazz, am constatat ca acesta minimalizeaza rock-ul, cam pentru aceleasi motive (in loc de play-back era citata/invocata “prestatia acrobatic actoriceasca” a “unora” cum ar fi Megadeth, AC/DC, Iris, Trooper sau Iron Maiden, care dau din cap “prea tare” in raport cu modestia ideilor muzicale interpretate. “Oare daca s-ar tunde si-ar pastra fanii?”).

In fine, un pianist de “clasica” si-a manifestat distantul si condescendentul dispret fata de jazz, rock, disco si de alte genuri pe care “le-a plasat” intr-o aceeasi (larga) categorie, respectiv aceea a “lucrurilor” diferite de “marea muzica”. Ian Garbarek, John McLaughlin, Chick Corea (de care auzise), Dave Holland, Bill Cobham “fac ceea ce inteleg, doresc si pot, in cel mai bun mod cu putinta, insa cata vreme exista pe lume Bach, Beethoven, Mozart …”.

Autorul acestor randuri a introdus punctele de vedere ale celor “chestionati” dupa criteriul audientei pe care o au respectivele genuri muzicale la publicul larg, nefiind vorba despre o propunere sau sugestie “valorica”. Ar fi de mentionat ca in cele mai multe cazuri, pasiunea pentru una dintre aceste “categorii” este univoca; initiatii, muzicieni sau melomani, ignorand ceea ce nu cunosc (de pe pozitia “partizana” a suporterului). Punctele de vedere nu au cum sa fie altfel decat diferite caci muzica este pentru unii mod de viata, pentru altii divertisment iar pentru o categorie relativ restransa, sursa de venituri (eventual de trai).

Sa urmarim in continuare, exclusiv publicul, privit ca multime eterogena, formata din iubitori ai unor diverse genuri, stiluri, formatii. Ramane el constant (in majoritatea sa), ori se inregistreaza o continua “migratie”? Daca da, exista un sens de “miscare” si care ar fi acesta? Randurile ce urmeaza, propun o imagine “in oglinda” a celor analizate mai sus.

Un (fidel) spectator al Filarmonicii Bucuresti, a adus in discutie evolutia “gusturilor” sale, intr-o prima faza dinspre genuri “minore” spre ceea ce numea el “arta sunetului”. Apoi de la Mozart a pornit spre John Cage, Philip Glass, Michael Nyman pentru ca in cele din urma sa revina (dupa legile “spiralei”) la Mozart, pregatindu-se astfel de “adevarata intalnire cu Bach”. Un traseu …

Fanul de jazz cu care am stat de vorba “incepuse” cu rock-ul, ajungand in cele din urma, via blues, la Festivalul de Jazz – Sibiu. De la Johnny Raducanu, Dan Ionescu, Decebal Badila, Nicolae Simion, Eugen Gondi et comp la Telonius Monk si Jerry Mulligan nu a mai fost decat un pas. Au urmat colectia de peste doua mii de albume si nenumaratele concerte din tara si strainatate.

Rockerului nu-i mai placeau Slayer, Holy Terror, Venom, Accept, Kreator “ca la inceput”. Le respecta insa in continuare (la Michael Jackson s-a dus doar din curiozitate – nu l-a apreciat niciodata). In momentul convorbirii “era cu Metallica”. “… pentru a fi rocker nu-ti trebuie par lung (m-am tuns in 2001), si nu-i nevoie nici sa te agiti. John Lord – de la Deep Purple - spunea ca exista in publicul lor oameni care dau din cap la concerte si care nu inteleg nimic din muzica lor. Nu lor li se adresau …  ”.

Fata care fuma la intrarea in (clubul) Fire a incheiat micul nostru sondaj in mod filozofic: “Cine nu vine la saisprezece ani in discoteca, nu e tanar; cine mai vine la douazeci si sase, e mos/baba”.

Printre atatea opinii, care mai de care mai interesante, ne vom margini a face o trimitere spre cartea lui Carlos Castaneda, “Invataturile lui Don Juan”, si anume la ideea ca in dorinta sa de cunoastere, omul are de infruntat patru dusmani periculosi. Primul ar fi frica de initiere, ce invita la ignoranta. Odata trecut obstacolul, apare sentimentul ca poti dobandi orice prin “invatatura” ceea ce te poate face sa-ti rupi aripile, intr-o atmosfera de naivitate sau confuzie. Depasita si aceasta treapta, se atinge puterea data de stiinta (unor lucruri) trecuta prin filtrul experientei. Riscul aici este acela de a te plafona (indiferent cat de bun este nivelul), sau de a “o lua razna” in idei de maretie. Cei care ajung la ultimul “nivel” sunt intotdeauna invinsi – spune autorul – acesta fiind batranetea ...