Muzici si Faze - Concerte - G3 - Joe Satriani, Steve Vai, Robert Fripp (Budapesta, 11 iulie 2004)

Sa fi tot stat vreo patru ore in afara gardurilor. Clar, orasul nu e asa interesant cum e soundcheck-ul celor mari. Speculam: asta o fi bateristul lui Satriani? cred ca-l vad pe Sheehan! Ceea ce s-a adeverit, am avut ocazia de a-l vedea pe Billy Sheehan facandu-si soundcheck-ul cu Breaking The Law! (am prins un loc de unde se vedea foarte bine prin gard). Ideea e ca drumul l-am facut in proportie de 50% pentru Billy Sheehan, care e, vorba lui Steve Vai, "the best rock bass player on the planet". Vreo doua ore am stat la intrare, sa ma asigur ca prind loc in fata. Asa s-a si intamplat.

Robert Fripp a avut parte, din pacate, de multe remarci negative de-a lungul acestui turneu. Se pare ca nu sunt prea multe minti atat de luminate incat sa accepte si un altfel de avangardism decat cel spectaculos dpdv vizual. Caci Fripp a fost spectaculos. Recitalul sau a fost improvizat (ca si toate celelalte din turneu), cu ajutorul unor aparate numite Soundscapes (varianta digitala a Frippertronics). Cu o multitudine de efecte, Fripp a creat din cateva note o atmosfera foarte greu de descris. La un moment dat, simtind vantul si vazand cerul innorat am fost convins ca improvizatia lui se baza, printre altele, si pe impresia produsa de vreme. Si sentiment, dar mai ales (dupa cum spunea un prieten) foarte multa filosofie era in strania lui improvizatie. Pur si simplu nu pot oferi o descriere mai detaliata a acestui adevarat fenomen. E uimitor ce poate face acest om cu o simpla progresie de acorduri. A cantat singur pe scena, retras intr-un colt (parte din atitudinea sa, extrem de sobra, ai zice uneori ascetica), cu mentiunea ca in spatele pupitrului de comanda al aparaturii se afla un tehnician; in plus, vreme de vreo 4-5 minute, Steve Vai a improvizat in spatele aceluiasi pupitru (a cantat si interludiul din 21st Century Schizoid Man), completand recitalul lui Fripp; acesta a durat prea putin, din pacate, vreo 20 de minute, probabil datorita atitudinii publicului. Oricum, e demn de cel mai mare respect.

Steve Vai a inceput cu o improvizatie neacompaniata, stand jos, o idee foarte buna de a face trecera intre cele doua parti ale concertului. Dupa vreo 5 minute s-a ridicat cu tot cu al sau "three-necked guitar" si a inceput spectacolul energic pe care il asteptau toti. Din spate a aparut Billy Sheehan (moment in care am inceput sa urlu ca o gagica in calduri), cu vesnic tanara sa atitudine si al sau stil spectaculos, cu toate ca varsta incepe sa-si arate semnele si pe fata lui. Bateristul cu look de RHCP (Jeremy Colson) parea a avea in gand un singur scop: da-i sa sune! Si nu a avut nevoie de doua tobe mari ca sa se faca simtit. Mike Keneally a fost inlocuit de doi chitaristi, Tony MacAlpine si Dave Weiner. Cei doi functionau stereo - unul pe dreapta si unul pe stanga. Iar Vai nu si-a crutat nici penele, nici pedalele, nici limba. Shred, wah-wah, shred... samd. Uneori teatral, alteori natural, spectaculos ca de obicei, si-a insirat playlistul fara prea multe intreruperi, normal, cu Giant Balls Of Gold, Answers, The Attitude Song si, bineinteles, For The Love Of God.

Joe Satriani este clar figura centrala a acestor turnee. Daca la Fripp se adunasera vreo doua-trei sute de oameni, la Satriani nu mai era loc nici sa intorci capul. Charismatic ca de obicei, parintele shred guitar-ului si-a facut aparitia cand incepea sa se intunece. Ochelarii de soare, imbracamintea "casual" si atitudinea "cool", lejera, i-au dau aerul deosebit pe care-l are intotdeauna. Jeff Campitelli este unul din cei mai buni bateristi pe care i-am vazut si nu ma indoiesc ca s-ar descurca oriunde. Matt Bissonette este un basist acceptabil, dar i-am simtit lipsa lui Stu Hamm, atat ca instrumentist cat si ca prezenta scenica. E destul de greu sa creezi piese instrumentale care sa devina celebre si sa faci un spectacol din ele, dar in asta consta unicul lui Satriani. Cool No. 9, Always With Me, Always With You, Up In Flames si, preferata mea, Flying In A Blue Dream (pe care a cantat si Robert Fripp!), au facut publicul sa urle incantat. Probabil ca eu am fost mai entuziasmat, avand in vedere faptul ca acolo oamenii au parte de foarte multe concerte. Normal, as fi vrut si alte cantece: Surfing With The Alien, Crushing Day, Big Bad Moon... si multe altele pentru care e nevoie de un concert integral Joe Satriani. Mi-a placut faptul ca a avut si un chitarist de back-up, Galen Henson (care e si managerul turneului!), care sa cante partile de ritm, inclusiv cele trei acorduri care alcatuiesc tema binecunoscuta din Flying In A Blue Dream (de obicei acele parti mergeau de pe banda). A cantat si de pe noul sau album, "Is There Love In Space?", unde il are ca invitat pe Robert Fripp. Acesta a fost prezent si pe scena pentru cateva piese din recitalul lui Satriani.

Cu Satriani si Fripp pe scena, nu mai lipsea decat Steve Vai, care a fost chemat pentru momentul culminant al concertului: jam-session-ul desfarsit. Din pacate, Fripp a stat in spate, pe scaun, in centru stand doar ceilalti doi. Mi-ar fi placut sa-i vad la un loc, dar, pana la urma, aceasta atitudine il caracterizeaza pe regele Crimson. S-a cantat intai Ice 9, de pe Surfing With The Alien a lui Satriani. A urmat o varianta exceptionala a instrumentalului Red (King Crimson), influentat de personalitatile puternice Vai/Satriani si foarte bine dinamizat de Jeff Campitelli. Mult mai bine decat pe album! Urmatoarea piesa a fost The Reaper a lui Steve Vai, cunoscuta de pe coloana sonora a filmului "Bill & Ted's Bogus Journey" (un film interesant, apropo, chiar daca foarte american). Piesa de incheiere a fost imnica Rockin' In The Free World a lui Neil Young. Din nou, mult mai bine decat originalul. Nu am prea auzit vocile, probabil fiindca am stat in fata, dar oricum am urlat eu versurile, asa ca...

Unui prieten i-am zis sa-mi dea o palma dupa cap daca mai zic de vreun concert ca ar fi mai bun ca asta. Nu e usor sa te impui cu piese instrumentale, e chiar foarte greu. Dar toti cei prezenti pe scena in acest turneu sunt instrumentisti de cel mai inalt nivel. Pun la indoiala puterea trupelor de progresiv de a sustine spectacole instrumentale care sa fie interesante si inventive. Cel putin John Petrucci m-a dezamagit putin ca "standalone musician". Vocea si versurile fac foarte mult intr-un concert; mult din reactia publicului e bazata pe ele. Asa ca sunt convins ca Satriani, Vai, Sheehan & co. trec cu mult peste nivelul oricaror instrumentisti heavy metal sau progresiv, care ar tinde sa devina monotoni, daca nu ar fi vocea.

Dupa concert am avut parte de cea mai buna bere pe care am baut-o vreodata. Era si berea de vina, intr-adevar, dar era si altceva... M-am gandit mult si in legatura cu multe dupa aceea. Clar e ca mai mult ca niciodata, am fost de-a dreptul cutremurat sa-i vad la cativa metri de mine pe acesti artisti, pot sa spun, desavarsiti. Orice alt comentariu este pur si simplu inutil.