Concertul Paradise Lost a fost viciat incepand cu intrebarea de la conferinta de presa pusa de cineva din asistenta lui Nick Holmes:"How come you never use the F word in your lyrics?". Holmes s-a uitat spre ziaristi cu o tristete de neimaginat, a facut o pauza, incercand sa-si aminteasca din propriile versuri daca afirmatia e verificata si a raspuns timid, nefiresc si nesigur: "Maybe we'll use it if we write aggressive songs... hmm... but I use the word in my day by day life".

La concertul de la Arene, Holmes a folosit cuvantul cat pentru o intreaga cariera rock, alaturi de alte gesturi in directia sunetistului din dreapta scenei. Sunt obisnuit sa accept sacrificarea primelor doua piese, pana la intremarea sunetului, insa la Paradise Lost lucrurile n-aveau sa se indrepte decat in ultima treime a concertului cand spectatorii deja se uitau la ceasuri, fie cu speranta ca vor mai apuca sa auda cateva piese cu un sunet decent, fie cu speranta ca evenimentul se va incheia mai repede. Ca sa incep cu concluzia, evenimentul a fost deopotriva un esec laudabil si un happening cu valoare sentimentala.

Organizatoric, singurul aspect picant a fost consideratia unui bodyguard ca MP3-playerul din buzunarul meu ar fi putut fi obiect contondent. "Scoate-l din teaca!" am fost somat inainte sa apuc sa conving ca nu era vorba de o lama automata ci de o mufa USB. Odata intrat inauntru m-am felicitat pentru hainele groase si am dat cateva ture de arena pe muzica celor de la Interitus Dei legat de care nu pot sa spun nimic bun, dar nici rau, caci trimiterile lor muzicale se manifesta inspre o trupa fata de care am dobandit un dispret copilaresc, Crematory. Observatia ar putea fi data peste cap de escapismele politice afisate de trupa referitor la marele Guevara, care m-au dus cu gandul la o potentiala dezvoltare a unor abordari gotic doom pe problematici politice. Consider proiectul in fasha si deci de nejudecat.

Paradise Lost au intrat cu cea mai mica intarziere pe care am remarcat-o la concertele din Romania, sub o jumatate de ora. Sunt un tip optimist si nu m-am ingrijorat cand am fost nevoit sa-mi cant in minte versurile la piesa de deschidere, Don't belong, caci vocea lui Holmes abia razbatea de sub bassul dezordonat de distorsiuni. Am ajuns sa ma ingrijorez si, in ultima faza, sa ma resemnez ca evil mixerul de la dreapta scenei n-avea de gand sa indrepte lucrurile in ciuda observatiilor repetate din partea lui Holmes si a privirilor mele incruntate cu care ma straduiam sa imi dau seama ce nu e in regula in graficele de pe mixer. Pai era pe rosu, domle, e normal sa fie pe rosu? Cand eram mic si inregistram la magnetofon pe rosu iesea cu bazaituri. Ori nu ma pricep eu. Nici curba aia nu arata prea sanatos, cam prea aplecata asa de shale ca un cal care a carat pietre o viata intreaga de cal. Pai normal ca n-aveti unde sa dati vocea mai sus pana nu dati mai jos alea care zvacnesc acolo la dreapta. Da, domle, ala o fi bassu, m-am trezit vorbind in gand cale de vreo patru piese mai vechi de 10 ani, executate cam ofilit asa, in ciuda nostalgiilor entuziaste ale unei multimi din pacate majoritare care exact pentru cele patru piese era acolo. Le stie toata lumea. Eu eram pentru altceva acolo si am avut fericirea ca playlistul sa fie de data asta de partea mea, cu accent pe ultimele doua albume si o trecere in revista a hiturilor de pe cele vechi.

Mai e o problema, sa nu ramana nelamurita. Trupa nu a venit sa repete concertul de acum 11 ani si nici sa produca un eveniment in care metalistii sa rupa gardurile cu dintii dupa cum se arata in clipul True belief pe care Magdin il programa obsesiv la TVR. Avem la indemana DVD-ul Evolve care, prin doua concerte, arata schimbarile din trupa pe o perioada de doar 3 ani (94-97, Icon - One second). Evolutia are, sigur, avantaje discutabile. Unii s-ar putea arata nemultumiti ca nu mai pot sa manance cu degetele mare si aratator de la picioare. In cel mai rau caz putem defini termenul ca "ce a fost a fost, ce este ramane de vazut". Oricum, de aproape 10 ani incoace trupa isi canta piesele vechi intr-un alt stil, intr-o abordare uniforma a concertelor, anume aceea pe care am vazut-o si la Arene. Nu se pune problema daca Holmes mai poate sau nu sa urle. Dar se ridica o problema legata de sunetul cu care trebuie promovat noul stil. Sunet cu care, dealtfel, trupa marseaza regulat la nivel de incinta inchisa, dupa cum indica materialele video nedoftoricite in studio. Or fi de vina Arenele? Oricum, evolutia vine si cu o problema de consistenta a imaginii. Nu prea merge sa canti cu aceeasi atitudine piese de pe Shades of God si de pe One second. In cazul unei trupe ca Paradise Lost, un show in acord cu intentiile fiecarei piese in parte ar presupune ca trupa sa se retraga la fiecare 10 minute, sa refaca machiajele, costumatia, replicile de complezenta si luminile. Trucurile cu steagul Romaniei si tricourile echipei nationale sunt fumate desi ma tem ca ar fi fost in stare sa incalzeasca publicul. Solutia, comoda, este reducerea showului la fractia ireductibila, muzica. Ori atunci ai nevoie de sunet sclipitor, macar sa convingi publicul sa cante daca tot nu le promiti calificarea. Necesitatea folosirii playbackului pentru unele portiuni (in lipsa unui clapar si a fostului tobosar care asigura backing vocals) introduce o variabila in plus, nu un defect dar o complicatie de rezolvat. Lipsa lui Mackintosh la chitara si inlocuirea sa cu unul din tehnicienii trupei e alt necaz, nu stiu cat de grav, caci sunetul nu m-a lasat sa imi dau seama in ce masura umplea loctziitorul papucii.

Si era cam rece pe jos. De partea cealalta a baricadei a fost publicul previzibil, care a considerat pretul de dumping suficient de bun incat sa merite ascultarea celor patru piese de decada si carcotirea pe seama celorlalte. Pai da domle, stiu ce vorbesc cand zic ca piesele noi sunt naspa, pot sa-ti arat biletul, am fost acolo si am vazut ca ultimul album n-are pic de suflet. Pe trei sferturi din playlist m-am convins ca albumele de la One second incoace au fost mai mult comentate decat ascultate de romani. Priviri disperate la ceasuri, cat o fi scorul la Olanda, unde s-a dus cu bericile alea, mai ai putintica rabdare draga ca e concert important. Apoi vine setul True belief si toata lumea infloreste precum ghioceii si chiraie cu frenezie de Maramures chiar daca, in noua interpretare si cu sonorizarea "revolutionara", piesele clasice suna mult mai prost decat cele noi. Apoi intra Forever after si lumea are o clipa impresia ca e Forever failure. Bagamias, zice unul revenind la bere, astia au mai multe care incepe cu forever. Asta nu-i aia buna. Am zis sa felicit organizatorii ca au dat drumul la concert dupa lasarea intunericului, astfel incat luminile scenei atrageau privirile din simplul motiv ca in intuneric nu e nimic de vazut. Niste beculete strategice atrageau publicul cu comportament de tzantzar spre tejghelele cu bere iar palpaitul fragil al unui celular folosit pe post de lanterna mai atragea cate un licurici la standul cu produse Paradise Lost. Din fericire berariile erau suficient de in fatza incat, vrand-nevrand, cozile sa se congestioneze in preajma scenei. Hmm, probabil ce am spus aici pare cronica unui dezastru asa ca ar trebui sa semnalez si ghemotocul de entuziasti care si-au facut datoria in zona din centru (mai mult decat mine in orice caz) reactionand la simpatia aratata de mereu veselul si oportunul chitarist Aaron Aedy.

Pe ansamblu, o cronica a acestui concert e obligata sa ia la purecat elementele care l-au viciat mai degraba decat sa stabileasca judecati la adresa muzicii sau calitatilor membrilor. Cu un show modest, membri lipsa si defecte sonore, Paradise Lost nu poate pune in miscare un public caruia nu i se adreseaza iar publicul respectiv nu poate motiva o trupa pe care nu a asteptat-o cu adevarat. Loc de regrete nu este, imi ramane speranta sa recidivez in conditiile unei sonorizari de club, cu un public format din consumatori ai trupei si nu din victimele playlisturilor din rockotecile romanesti. Pana atunci, recomand DVD-ul Evolve, ca sa vedeti ce a ramas de vazut.

Aron Biro si Aaron Aedy