Citeste partea I (9 - 11 august)
Citeste partea II (12 - 13 august)


Ziua VI - 14 august

Ultimele doua zile au stat sub semnul oboselii, a banilor terminati si a primelor conflicte cu controlorii de bilete de tramvai. Colegii italieni au dormit o zi intreaga in camera, cu dureri de cap si greturi, si au inceput sa masoare timpul dupa frecventa cu care mergeau la baie. Si pe insula se facuse luni, lucru care intr-un festival n-ar trebui sa conteze, insa diminetile de luni vin cu tot felul de sechele si ne fac sa ne trezim inainte sa sune ceasul, cu vocea shefului si cu sunetul de intampinare a Windows-ului in cap. Chestia cu Windowsul nu era o iluzie, se porneau calculatoarele la cortul Electronic Arts pentru prezentarile zilei. Rafturile vinotecilor scartzaiau sub greutatea marfii nevandute, in timp ce cativa hippies militau pe alei impotriva colesterolului si alcoolului, cu caciulile traditionale model Bob Marley si pancarte cu mesajul: God made weed, man made booze: who do you trust?

Pe acest fond trip-hoperii (convertiti de la metalisti) The Gathering au oferit concertul digestiv perfect, cu domnitza Anneke cu zambetul pana la urechi cantand perfect in stilul personal cu care a inotat impotriva curentului vocalizelor generice si impersonale care caracterizeaza vocile feminine adoptate in rockul de factura gotica a anilor 90. Cu aceasta ocazie am sesizat si al doilea membru feminin, bassista Marjolein, cu rol oarecum decorativ in stilul pe care trupa il practica dupa 1997, cand trupa a pus deoparte furcile si coasele pentru o muzica alternative atmosferica, adresandu-se unor organe mai sensibile decat vertebrele cefei. Oricum, concertul a fost impartit in doua sectiuni, prima cu piese noi (In Between, Shortest Day etc.), a doua apeland la nostalgici cu In Motion, On Most Surfaces, Eleanor, Strange Machines. Chiar si asa piesele metal au fost prezentate intr-un format mai calm, apropiat de noul stil al trupei, demonstrand ca identitatea trupei este puternica si se conserva de-a lungul variatelor forme, ceea ce n-a parut sa deranjeze pe nimeni. Am fost surprins ca trupa a intrat la Main Stage, semn ca cel putin pentru publicul maghiar a depasit statutul de underground. Lumea s-a clatinat de pe un picior pe altul pe valurile muzicii, unii au carcotit ca seamana cu Alanis Morissette, altii s-au contrazis daca trupa are vreo legatura cu goticul iar unii pur si simplu isi tineau ocupat locul din apropierea scenei pentru concertul Placebo, la aceeasi scena, la lasatul intunericului.

[ arhiva ]
Sziget  Festival  2005
Reportaj de Aron Biro






Anneke :-)

Placebo nu si-au facut efectul la Budapesta, nu au vindecat pe nimeni si au plictisit pe multi. In ciuda publicului acumulat din nou in mod masiv (cam trei sferturi din ce a fost la Radiohead), in ciuda cearshafurilor cu textul "my sweet prince" fluturate peste obrajii oamenilor de ordine, cei trei metrosexuali ("We are the ladies and gentlemen of Placebo") s-au aratat prea firavi ca sa umple scena care li s-a pus la dispozitie, atat in sens propriu cat si figurat. Axat in mare pe promovarea aclamatului proaspat album Meds, setul de piese a fost cantat cu jumatate de gura, in stil semi-recitat, cu versuri amputate pe ici pe colo, in versiuni prescurtate si cu un design de lumini generic utilizat mai degraba pentru a lumina scena decat ca aspect vizual al show-ului.

Vocile fanelor din primele randuri au mai salvat aparentzele, jucand rol de backing vocals atunci cand basistul responsabil cu asa ceva isi exersa mersul de pisica sau trimitea bezele. Poate lucrurile ar fi parut mai dinamice daca toti contributorii activi ar fi intrat pe scena. In mod dubios, a doua chitara si claparul asudau pititzi undeva intre boxele si bateria din spate desi pareau sa aiba o contributzie constanta la concert. Probabil trebuia aratat clar cine era membru al trupei si cine nu, insa consider ca pentru asta era suficient codul de imbracaminte al membrilor - izmene cu bocanci. Pe ansamblu, Placebo au demonstrat ca au crescut mai repede decat s-au maturizat, o serie de gesturi teatrale parand inadecvat regizate: plimbarea basistului in izmene prin culoarul care inainta in mijlocul publicului m-a dus cu gandul la Hainele noi ale imparatului iar momentul in care Molko a ingenuncheat in fata chitarii si a inceput sa o traga de corzi incercand sa le rupa i-a facut pe unii sa exclame "C'mon, get over it!". Dincolo de aceste aspecte, concertul nu a fost un dezastru, cat o prestatie de nivelul festivalului Mamaia a unei trupe pentru care rockul este o forma de machiaj asumat cu semiprofesionalism: arata bine in revista dar accentueaza cosurile la lumina neonului.

Placebo in concert

Imbucurator, concertul a fost si suficient de scurt incat sa ajung si la cortul revistei Wan2, pentru performance-ul The Orb, cuplu de DJ britanici cu istoric impresionant, care se invart in zona house-rave inca de la originile genului. Bucuria nu a tinut mult, caci inca din warm-up nu erau semne ca publicul se va angaja in vibratiile audio-video propuse de cei doi laptopisti. Trecand subtil de la ambiental la beaturi house si invers, britanicii ne-au invaluit in proiectii video ritmate conform muzicii, al caror efect a fost probabil opus celui scontat: in loc sa rezonam cu pulsul muzical, am inceput sa resimtim o vibratie hipnotica care ne-a asezat mai intai in fund, apoi in capul oaselor, iar la final ne-a intins de tot. Istoria de aproape 20 de ani a cuplului si referintele la Brian Eno sau Robert Fripp nu mai insemnau nimic in conditiile date. Am decis ca nu era firesc sa dorm acolo asa ca am parasit insula acuzand oboseala si nu eram singurul care isi tara picioarele la ora respectiva.

Acid orbology

Fani Ensiferum gata de lupta

Inainte sa ma indrept spre showul Prodigy, am apucat sa dau o tura pe la voiosii de la Ensiferum, folk-metalistii finlandezi cu pieptul dezgolit si dungi negre pe sub ochi, care au avut candva impresia ca intre folclor si metal exista o legatura, sau daca nu au avut-o ei, au reusit sa o creeze altora. Incurajati de producerea unui proaspat DVD care le certifica existenta de 10 ani, Ensiferum au reusit sa puna fanii in miscare; oricum, un public (feminin in mare parte) pe care nu banuiam sa il aiba la nivelul de piatza la care activeaza trupa. Nu cred ca secretul sta in piepturile dezgolite sau in adoptarea vocalistului blond de la Norther, cat in melodiile dansabile care asigura atat succesul cat si plafonarea in cliseu a genului. La o alta scara, intr-un alt context, Goran Bregovic a aplicat o gaselnitza similara.

Semnele oboselii apasau peste toata insula, incat sentimentul de lehamite pe care l-au initziat Placebo s-a prelungit pana la Prodigy (tot la Main Stage), in ciuda unei atitudini complet diferite a acestora din urma. Daca trecem cu vederea gafele de genul "Hello Romania, glad to be back here!", trupa s-a straduit pe multiple planuri, cu un colaj de percutzie live violenta (sustzinuta cu chitara) si inregistrari de pe banda. Partea vocala a avut de suferit in numeroase cazuri, sincronizarea dintre scandarile lui Maxim Reality si vocile playback lasand de dorit in raport cu ceea canta in capul nostru.

Daca pentru Placebo scena a parut prea mare, Prodigy s-au simtit stramtorati ca in camasa de forta, alergand, dansand si scuipand in toate directiile. Show-ul de festival s-a axat pe hituri din memoria populara si refrene rastite care insa cu greu au scos publicul din letargie. Nici faptul ca trupa venise din Anglia in ciuda blocajelor liniilor aeriene cauzate de atentate, motiv care a anulat concertele Gomez si Coldcut, nu a fost suficient sa induca temperatura de fierbere. Au iesit de pe scena dupa 50 de minute, insa am reusit sa-i aducem inapoi fluierand si strigand "Hai sa fim seriosi!" pentru un bis prelungit la o durata rezonabila, cu Smack my bitch up producand tardiv efectul de destzelenire a publicului.

"Piscina" cu ciocolata

"We are GOGOL BORDELOOO! From MADAGASCAR... ROMANIA!"

Ceea ce s-au chinuit sa faca intr-o ora Prodigy, au rezolvat in 5 minute Gogol Bordello, trupa de cabaret punk tziganesc, oficial din SUA, neoficial formata din tzigani, ucrainieni si israelieni cu statut de imigranti. Aflati in turneu european, probabil cu ocazia prelungirii vizei, bordelul lui Gogol a explodat pe scena, fetele au inceput sa tzipe iar mustatza vocalului Evghenie "Eugene" Hutz s-a imbibat instantaneu cu transpiratzie in deschiderea celui mai intens concert pe care l-am vazut vreodata. The Serghei, violonistul de 50 de ani, ne-a amenintzat cu arcusul in timp ce Yuri, acordeonistul psihedelic din Insula Sahalin, a dat dezlegare delirului sonor. Inainte sa ma pot dezmetici, Hutz a inceput sa umble pe fotografii din zona rezervata presei, pentru a ajunge la public, pe refrenul piesei I would never wanna be young again. Am scapat cu un bocanc pe umar, altii au fost mai putin norocosi asa ca oamenii de ordine ne-au trimis in public pentru propria siguranta.

Piesa Mishto, cu rifful obsedant de vioara, a atras populatia care se invartea dezinteresat pe langa tarabele cu carnatzi din apropiere astfel incat cortul Wan2 s-a umplut in scurt timp si structura sa a inceput sa rezoneze din toate incheieturile cu tzopaitul necontrolat al publicului. Gogol Bordello au tinut publicul in priza pana la epuizare, pentru aproape doua ore, cu piese de 3-4 minute pe disc prelungite la 10 minute si vreo 3 bisuri care au dublat durata concertului. Subiectele abordate au variat, Hutz impartasind cu noi bucuria de a supravietui (cat de cat) radiatiilor Cernobalului,  sentimentele unui sotz casatorit pentru cetatzenie, istorioare cu unchi dubiosi din America sau balade dedicate documentului suprem, pasaportul. Asta in masura in care se intelegea ceva din versurile cantate intr-un dialect ruso-americano-tziganesc cu injuraturi in italiana sau spaniola care iesea din gura lui Evghenie ca dintr-o lampa a lui Aladin defectata de loviturile autoaplicate in frunte cu microfonul.

Animatoarele au asigurat percutzia de fanfara si componenta de cabaret, avand o activitate isteric-atletica pe tot parcursul showului. S-a cantat si cate ceva din soundtrackul filmului Everything is Illuminated, in care Hutz isi legitimeaza talentul actoricesc alaturi de Elijah Wood. Pe tot parcursul concertului ne-am simtzit ca intr-un tren accelerat jefuit de raketzi calare din Estul salbatic, un epilog neasteptat care ne-a indus pentru scurta vreme senzatia ca festivalul tocmai incepea.

"Think locally, fuck globally you immigrant PUNKS!!!!"

Senzatia a trecut repede odata ce Gogol Bordello si-au adunat galetzile, surlele si trambitzele iar festivalul a inceput sa-si inchida fermoarele. Ambitziosii de la scenele karaoke dadeau ultimul suflu al distractiei in timp ce oamenii de ordine si dirijorii de circulatie zaceau pe scaunele improvizate in asteptarea concediului. Toaletele ecologice incepusera sa fie scoase din functiune, ca niste gazde care se imbraca in pijamale in fata invitatilor, iar daca tocmai ti-ai descoperit o ciuperca genitala nu mai era nimeni dispus sa iti raspunda la intrebari.

Epilogul s-a desfasurat a doua zi la receptia caminului, la numaratul cearshafurilor, apoi in gara, unde subiectul preferat de discutie al romanilor care circulau cu acelasi tren era concertul Goran Bregovic ori daca din Ungaria se trimite amenda acasa prin posta in cazul in care nu ai cu ce cumpara bilet de tren si nici cu ce plati amenda pe loc. Nu se trimite.