Dintre concertele mici ale festivalului Brutal Assault 2008, s-au detasat categoric irlandezii de la Primordial, al caror ultim album To the Nameless Dead facuse furori acu un an in randul metalistilor romani. Cu ocazia concertului am remarcat de ce albumul nu imi atrasese atentia in mod deosebit: nu dadusem volumul destul de tare. In plus, Primordial suna ideal pe ploaie. Vocea bombastica si entuziasmul lui Alan Averill au reusit sa agite publicul anesteziat de prestatia anterioara a celor de la Soilwork. Iesirea grupului din sfera black metal a rezultat intr-o muzica cu incarcatura istorica si politica, vocalul trupei erijandu-se in pozitia unui Avram Iancu de-al lor, cu un discurs muzical convingator pe seama abuzului istoric, potentzat excelent de mocirla si ploaia in care publicul rabda si racnea, dupa cum dictau refrenele captivante ale trupei.

Am avut si o tentativa de a urmari spectacolul Entombed dar nu stiu cum se face ca nu-s in stare sa recunosc piesele astora in variante live si nu pentru ca nu le-as fi ascultat, ci pentru ca le canta intr-un mod destul de murdar si haotic, ceva in genul cantaretilor de la nunti care profita de neatentzia nuntasilor beti pentru a musamaliza faptul ca nu-si amintesc toate versurile. Despre Cradle of Filth se spune ca e prima data cand au sunat bine. Sunetul prost al prestatiilor live ale trupei e deja de notorietate, de aceea am fost placut surprins sa asist la un spectacol de horror-erotic-metal solid, cu clape excelente, joc de lumini ca in Vegas, o voce feminina vulgara si un Dani Filth cu un look tot mai cosmo, ideal pentru copertile revistelor pentru femei cu preocupari rock.

Neurosis, si a lor casa de discuri Neurot Records, sunt principalii responsabili pentru ceea azi se numeste post-metal, adica un fel de heavy metal (de regula doom) cantat intr-un stil si cu o atitudine specifice muzicilor ambientale, motiv pentru care muzica se incadreaza adesea in preferintele comunitatilor stoner pentru care ingredientele sex si rock’n’roll au iesit din sfera de interes. Spectacolul de la Jaromer a fost deosebit de concludent in acest sens: sub lumina lunii, echipa Neurosis a stins luminile, a tras obloanele, pana si ecranul de la marginea scenei s-a stins, incat toate privirile au fost atrase spre imaginile subliminale proiectate in fundalul scenei, cu explozii atomice, furnici agresive, corbi croncanind si orfani plangand, pe fondul riffurilor pahidermice de pe cel mai recent album al trupei, Given to the Rising. Cuplul Scott Kelly – Steve Von Till au schimbat intre ei rolurile de voci, pe ocazionalele explozii vocale care intrerupeau armonia bolnavicioasa a unui public cu creierul sufocat in spuma de bere si cu picioarele inglodate intr-un soi aparte de mocirla, rezultata din combinarea ploii cu urina (a catorva mii de oameni) care se scursese cale de doua zile dinspre zidul de la marginea scenei (din pricina unei nefericite pante). Un amic s-a ambitionat sa inainteze in primele randuri si de atunci nu l-am mai vazut. N-a patzit nimic, e in sigurantza acasa, am vorbit la telefon, dar nu-si mai aminteste nimic din noaptea aia, pretinde ca o gaura neagra se deschisese in fata scenei pe durata concertului. Ma folosesc de ocazie sa atrag atentia asupra editiei 2009 a Festivalului Roadburn din Olanda, care va avea o zi intreaga dedicata trupei Neurosis si invitatilor sai de la casa de discuri Neurot.

In ultima zi, in asteptarea show-ului Carcass, am asistat la un show Arch Enemy energic, cea mai de succes trupa death metal cu voce feminina si cand zic feminina nu ma refer la vreo mutanta tratata hormonal pentru ingrosarea vocii, ci la o femeie in toata puterea cuvantului, blonda pe deasupra, renumita Angela Gossow, nevasta chitaristului Michael Ammott, cel mai activ dintre membrii Carcass de la destramarea grupului in anii 90. Oricat de impresionanta ar fi imaginea Angelei Gossow pe scena, nu pot sa nu remarc ca e mai degraba o gaselnitza care fura ochiul si ca prestatziile sale ii intind puterile fizice la maxim, incat ajunge sa gafaie in ocazionalele mesaje adresate publicului. Oricum, o chestie interesanta de vazut, daca nu live macar pe DVD. Piesele se incadreaza intr-un death metal colorat cu solourile mereu placute ale lui Ammott, dar aplatizat tocmai de vocea care, daca nu am sti a cui e, ar fi destul de banala in peisajul death metal.

 

Deoarece Carcass foloseste doi dintre membrii Arch Enemy, se cuvenea o pauza intre cele doua prestatii, umpluta cu Agnostic Front, legendele new yorkeze, pionieri ai formulei hip-hop+punk+metal apreciata mai ales in mediile urbane americane dar si in estul Europei, daca ar fi sa judec dupa circle-pit-ul in mocirla starnit de titirezul Roger Miret, cu un gest prin care parea ca amesteca in multimea de oameni cu o lingura invizibila. Din nou, o trupa care suna ideal pe ploaie, dar nitzel atinsa de varsta – cel putin chitaristului Vinnie Stigma (activ si in Madball), la mai bine de 50 de ani, i-ar veni mai natural un rol in clanul Soprano.

Au urmat si Paradise Lost cu un spectacol frugal, in care lipsa de chef a trupei s-a coroborat cu oboseala de final de festival si cu faptul ca cea mai mare parte din public pur si simplu refuzase sa se deplaseze din fatza scenei paralele, unde Carcass isi faceau soundcheckul. A fost bine ca, in plus fata de concertul de la Bucuresti de acu 3 ani, am reusit sa aud si vocea lui Holmes si solo-urile de chitara, insa a fost aiurea ca, orientandu-se spre publicul unui festival de metal extrem, Holmes a incercat sa treaca in revista o serie de hit-uri vechi pentru care vocea sa actuala pur si simplu nu se mai potriveste si lasa impresia ca le canta cu jumatate de gura. Cateva fete cocotzate pe umerii prietenilor au facut tot posibilul sa motiveze trupa in a nu se simti a cincea roata la carutza intr-un festival al carui public ii catalogase de la bun inceput, alaturi de Anathema, in categoria pussy metal.

Carcass sunt, pe scurt, parintii festivalului Brutal Assault, ori cel putin a trei sferturi din trupele si fanii care au fost prezenti acolo. Britanicii au oferit un tutorial death/grindcore din categoria “let’s show you how it’s done” sustinut de un grup de indivizi care actualmente au mai mult de a face cu scena stoner/hippie decat cu death metalul. Mai mult decat o simpla participare, Carcass au fost prezenti ca o binecuvantare parinteasca la adresa intregului eveniment. Undeva cu 10 ani in urma, pionierii metalului extrem (chiar patologic) european au abandonat joaca si au apucat pe carari muzicale mai solide: Michael Ammott, echipat in timpul concertului ca un patron de casino din Vegas, e cunoscut dreptul liderul trupelor melodice Spiritual Beggars si Arch Enemy. Vocea Jeff Walker a produs recent un album de interpretari metal dupa piese country, iar in timpul concertului si-a petrecut interludiile dintre piese facand bancuri despre Arch Enemy si Paradise Lost. Bill Steer, co-creator al celor mai importante albume (si riffuri) din istoria grindcore (in calitate de membru Napalm Death si Carcass), prefera astazi chitara acustica si muzicutza in trupa blues rock Firebird. Desi Walker a fost omul cu glumitzele, sentimentalismele si amintirile, Steer s-a dovedit cel mai amuzant dintre membrii Carcass: cu blugi trapez si o freza imprumutata de la John Lennon, pe cele mai crancene riffuri grind a prestat un dans de scena asemanator hippiotzilor din Black Crowes. Merita pomenit si tobosarul Ken Owen, considerat de fani inventatorul blast-beat-ului ce sta la baza metalului extrem. Un accident cerebral suferit de Owen in urma cu ceva ani a facut ca postul de tobosar in cadrul show-ului Carcass sa fie ocupat de un membru Arch Enemy. Totusi, chiar si cu un mers semiparalitic, legendarul baterist s-a tarat pe scena la un moment dat sa-si salute colegii si sa arunce un batz spre publicul aflat in delir sentimental. Un spectacol de impact emotional, care a inclus materiale din toata cariera trupei si a starnit asteptari legate de un potential album de revenire a grupului.

Pentru mine festivalul s-a incheiat cu Six Feet Under, pe ritmurile maramureshene ale piesei Return of the Zombie si pe cele ale foarte amuzantului si antrenantului cover version TNT. Minionul Chris Barnes, unul din parintzii genului horror metal pe parte americana, a facut o demonstratie remarcabila de vocalize stomacale, agitand o cantitate imensa de par care ii incovoaie usor statura, pe fondul unor riffuri lente si destul de obositoare pentru un public aflat la capatul unui festival extrem de solicitant. Oricum, sunet clar si executzie curata, o placere sa asculti death metal pe scenele Brutal Assault.

Ultimul concert al festivalului, al trupei Esoteric, incepuse promitzator, ca un soi de versiune mai light a celor de la Neurosis, dar a trebuit abandonat din ratiuni fiziologice. Marea masa de pelerine plouate care se indrepta spre iesire trebuie sa fi descurajat trupa dar asta e, poate data viitoare.

In concluzie, Brutal Assault e un festival ieftin care ofera atat cantitate cat si calitate, intr-o locatie deosebita cu sunet ireprosabil. Dezavantajele logistice (igiena, infectii urinare, vicisitudini meteorologice) pot fi compensate printr-o minima planificare iar dimensiunile (inca) reduse ale festivalului, comparativ cu Wacken sau cu concertele mari de la Sziget, asigura o experienta optima din perspectiva audientei concertelor.