Festivalurile metal de tip maraton si cu audienta internationala se apropie incet de Romania, unde inca suntem fixati pe modelul de festival tip serbare, cu trupe putine selectate la risc minim, bere proasta si sunet de calitate indoielnica. A nu se intelege ca e o situatie dramatica, suntem pe drumul firesc si banuiesc ca exista deja investitori care viseaza la un eveniment cu zeci de trupe straine rulate vreme de cateva zile intr-un cadru natural cu restrictii minime si concerte care pot sa se prelungeasca si peste ora 10-11 seara.

Brutal Assault s-a desfasurat in anul 2008 pentru a XIII-a oara, in spatiul unei cetati dezafectate din padurile de la periferia oraselului Jaromer. Voi incepe cu cateva detalii descurajante care s-au dovedit totusi insuficiente pentru a cataloga experienta ca negativa si de nerecomandat. De fapt, dupa gustul omului, unele din urmatoarele detalii pot oferi chiar satisfactii.

Aceasta editie a festivalului a fost comparabila cu un Woodstock al genurilor extreme de metal (de la thrash incolo). Doua zile si doua nopti de ploaie au asigurat o mocirla descurajanta, corturi inundate sau sfasiate, shosete abandonate din mers dar si imagini pitoresti precum batai in noroi, dormit de-a dreptul in beltzi sau domnisoare alergand prin ploaie in sanii goi, cu cate o cruce de plasturi lipita cu falsa pudoare peste sfarcuri. La peisaj se mai adauga lipsa aproape totala a conditiilor igienice, a apei (alta decat cea baltind prin corturi sau tzasnind din tevi sparte) si a posibilitatilor de a-ti face nevoile altundeva decat in drumul mare (sau in tufe, ma rog, desi chiar si acolo riscai sa dai peste cineva). Daca intr-un astfel de mediu introduci si doze industriale de bere (de la decenta la foarte buna) mai ieftina decat in Romania, blackeritze in stare de ebrietate tarate prin noroi si sex dezinhibat la nimereala, se poate concluziona ca ceea ce a lipsit a fost o nastere, ori o casatorie, in orice caz vreun eveniment sacramental care parea sa stea la panda.

Festivalul poate fi considerat totusi un succes de catre cei care ignora conditiile igienice, ploaia de nestavilit, imposibilitatea de a comunica in engleza cu majoritatea localnicilor, scumpirea biletului la festival cu 6 euro la fata locului, faptul ca toate concertele sunt extrem de scurte (de la 20 de minute la maxim 1 ora) si rutina unei scurte calatori pana in Jaromer pentru a-ti face nevoile in toaleta unui pub (convertita la salon de infrumusetare de unele rockeritze care gasisera de cuviinta sa vina in excursie cu ustensile de coafor). Iar fetele localnice nu arata nici pe departe asemeni celor din filmele Hostel.

 

Partile pozitive ar fi pretul biletului, chiar si dupa scumpire (aprox. 50 euro), sansa de a vedea laolalta o gama diversificata de trupe metal relevante pe care e greu sa le surprinzi prin estul Europei (iar in vest sunt mult mai costisitoare), preturile mici din Cehia rurala, berea buna, cinematograful horror cu program aproape non-stop din aria festivalului, sunetul excelent ce permite o experienta de concert placuta chiar si celor nefamiliarizati cu genurile extreme de muzica metal la care adaug satisfactia personala a subsemnatului de a vedea cel putin trei trupe legendare ale genului, Mayhem, Neurosis si Carcass. Pana la urma, nici durata scurta a concertelor nu s-a dovedit un neajuns: pentru multe dintre trupe chiar si 20 de minute era prea mult, iar singura prestatie la care am ramas cu impresia de insuficientza a fost Anathema, care si-au pierdut o buna parte din cele 45 de minute alocate cu intro-uri, interludii si un dialog cu publicul pe care majoritatea grupurilor il evitau pentru exploatarea eficienta a timpului de scena.

Datorita abundentei de concerte si conditiilor de trai am preferat ca la aceasta editie sa particip doar la trupele care imi erau familiare, evitand sa experimentez nume noi, in ciuda faptului ca ulterior CD-ul promo al festivalului mi-a dezvaluit o serie de titulaturi interesante.

Primul contact cu trupele a fost descurajant: Hollenthon au cantat cu samplere, nici macar un clapar nu au avut pe scena, in ciuda faptului ca jumatate din muzica lor e alcatuita din artificii non-metal care i-au si adus in atentzia publicului. In conditii aproape playback, spectacolul s-a dovedit foarte arid, cam cum ar arata Therion cu toate clapele, corurile si vocalizele de pe banda. Hollenthon canta un death metal melodic pana la bombastic (mai aproape de Septic Flesh decat de grupurile suedeze), dar e o trupa care deocamdata nu e capabila sa aduca pe scena ceea ce ofera in inregistrari. Din acelasi motiv, aveam sa evit si spectacolul Septic Flesh.

Pe Samael eram curios sa-i vad inca de cand i-am ratat la Bucuresti si, in ciuda faptului ca recentul album pare a fi cel mai slab si redundant al carierei, au oferit un spectacol energic, dansant, cu toate ingredientele pentru care li se dusese vestea la Bucuresti: miscare scenica excelenta, o mixtura ciudata de clapar-toboshar in persoana lui Xy si piese de metal cosmic care ar putea sta bine mersi in soundtrackul serialului Battlestar Galactica. Ok, si muzica astora e doldora de samplere, dar nu ramai cu senzatzia ca sta un tip dupa cortina cu Ipodul sa le porneasca/opreasca.

Exodus sunt una din trupele de legenda ale thrashului american, din randul celor care au muncit mult pentru putin si pe umerii carora s-au ridicat trupe de succes precum Metallica. Unul din neajunsurile grupului a fost inconstantza in activitate, numarul de destramari, despartiri si regrupari fiind comparabil cu al familiei Prigoana (n.a. – la data publicarii articolului, un cuplu de figuri publice romanesti celebre pentru frecventa divorturilor si recasatoriilor). La Jaromer, concertul s-a dovedit a fi batranesc dar competent, cu refrene si solouri contagioase, viciat insa de discursul politic al vocalului Rob Dukes la adresa unui Osama Bin Laden care cu sigurantza nu se afla pe acolo. Oricum, avand in vedere numarul redus de trupe americane de la festival si faptul ca astia sunt una din trupele pentru care s-a inventat sportul numit headbanging, prestatia Exodus a fost o pata de culoare binevenita in cadrul preponderent intunecat creat de majoritatea trupelor invitate.

Finntroll au fost cat de cat de antrenanti, in ciuda faptului ca trupa se afla intr-un soi de criza cronica, in plin proces de tranzitie dinspre formatul vesel umppa-metal (muzica metal pentru nunti) care i-a consacrat, spre un black metal banal si sobru cu care probabil incearca sa atraga o audientza mai larga. Tranzitia a inceput odata cu disparitia (tragica) din trupa a celor doi membri fondatori care au creat imaginea si stilul Finntroll, copiate ulterior de o intreaga hoarda de grupuri scandinave. Tranzitia se confirma cu soundul grav al ultimului album si consternarea cu care componentza actuala isi prezinta live chiar si piesele cu care, pana in urma cu vreo 4 ani, intoarceau cu rotzile in sus pub-urile europene. Pana recent, un concert Finntroll era un eveniment de vazut obligatoriu intr-o viatza (de catre rockeri cel putin). In prezent, se poate inlocui fara probleme cu orice concert Ensiferum, Korpiklaanni sau alti epigoni iar energia muzicala a grupului pare sa fi fost inlocuita cu un doliu prelungit.

Mayhem au intrat pe scena tarziu in noapte, moment ideal pentru un horror show veritabil si atipic pentru asteptarile fanilor. Mayhem sunt una din cele mai libertine trupe din aria black metal cu contributzii fundamentale atat la crearea cat si la ingroparea genului, o trupa a carei istorie de mai bine de 20 de ani a fost marcata de sinucideri, conflicte si crime ce starnesc inca dezbateri spre deliciul fanilor. Una din consecintele istoriei tumultuoase a grupului e imposibilitatea de a pastra un vocal pe termen lung. Cel mai activ dintre acestia, poreclit Maniac, a parasit recent grupul pentru proiectul Skitliv, despre care am mai povestit cu ocazia cronicii de la Roadburn Festival. Actualmente, pozitia de frontman e ocupata de un alt personaj interesant, maghiarul Attila Csihar, reintors in Mayhem dupa o colaborare temporara cu trupa americana de doom imposibil Sunn O))), de la care s-a adus nu doar pe sine ci si o plaja de idei sinistre despre cum ar trebui sa sune apoteoza black metal. In noua viziune a grupului Mayhem, reflectata de albumul Ordo Ad Chao, black metalul nu mai are a face cu punkul degenerat de la originile genului, ori cu death-ul mistic dat pe repede, ori cu pretentziile de revitalizare a valorilor istorice. In locul unui traditional concert black asteptat de cei care ignorasera intentiile manifestate de grup pe ultimul album, Mayhem a oferit un show teatral lugubru, inecat in riffuri doom, stalcit de bateria jazzy de ambiantza a lui Hellhammer (unul din cei mai bine cotati tobosari din industrie) si de contrastele vocale inumane (de la incredibil de cavernos la incredibil de guitzat) produse de un vocal in curs de zombificare, imbracat si machiat ca un Freddy Krueger fara palarie, agitand un shtreang si cateva smocuri de par crescut post-mortem pe scalpul cu arsuri de gradul 3. Prestatia socanta a celor de la Mayhem a avut loc pe fondul huiduielilor fanilor romani, atat la adresa noului stil practicat de trupa, cat si la adresa dialogului in maghiara sustinut de vocea trupei cu fanii veniti de peste Slovacia. In concluzie, Mayhem a autentificat conceptul de black metal patologic, lasand concurentza (=epigonii) acolo unde ii place sa se complaca, in caricatura si valentze culte improvizate.