Hulit de unii rockeri, ignorat de punkisti si fredonat de consumatorii pop, Billy Idol a ajuns, la 51 de ani, si in Bucuresti pentru un excelent show glam-rock sustinut in fata a 4000 de spectatori. Momentul pare sa fi fost optim pentru un concert Billy Idol in Romania. Desi practic nimeni nu-i cunoaste vreun album, “best of”-ul sau a devenit familiar oricarei persoane ce a detinut un aparat de radio in ultimii 16 ani, sau unul video inainte. Atmosfera showului a fost una de zile mari, iar din punctul meu de vedere o gura de oxigen pentru ceea ce se intampla pe la noi. 

In vest, audienta actuala a lui Billy Idol provine din asa-numitul target “classic rock”, probabil cel mai important segment de nisa al circuitului de muzica. In Romania nu exista propriu-zis un public pentru zona respectiva, iar in ceea ce-l priveste pe Billy Idol, fanii autohtoni nu sunt momentan dispusi sa tolereze entertainerii glam. Entuziasmul consumatorului ocazional de pop a completat in acest caz tipul de reusita pe care scena rock autohtona o cauta cu incrancenare si nu o gaseste intotdeauna. Un concert extatic, 100% heavy-rock… fara rockeri! 

Iubitorii de etichete sunt la curent cu faptul ca Billy Idol canta un FM-rock cu influente new-wave, totul la pachet cu funda glam. Combinatia a fost letala pentru muzica anilor ’80, pe vremea cand moaca lui oxigenata se intrecea in topuri cu Depeche Mode si Duran Duran. Pe cat de ambitios, pe atat de nepotrivit momentului, albumul Cyberpunk (1993) a introdus sampleuri si sound techno. Dupa un an, retragerea a fost una de bun simt; la fel ca si revenirea din 2005, realizata onorabil in maniera heavy-glam, cu primul album din cariera artistului care este ascultabil cap-coada: Devil's playground.

"A nice day for a... White Wedding"

Colectia « best of» acopera exact durata unui concert. “Idolul” n-a ocolit nici un hit, avand ca bonusuri doua piese din ultimul disc: Super overdrive si Scream, dar si un Ready, steady go de prin anii ’70 (cand brit-rock’n’roll-ul Generation X era botezat "punk"). Aparenţa de “ruina” din fizionomia lui Idol poarta urmele unor batalii cu diverse substane psihoactive si cu viata de rockstar in general. Celebrul sau rictus a devenit insa motorul sub presiune pentru 100 min de rock’n’roll, cu piese ca White wedding, Dancing with myself, Flesh for fantasy, To be a lover, Sweet sixteen, Hot in the city, Mony Mony, LA Woman etc.

Impactul concertului s-a datorat intregii echipe profesioniste de show & muzica de pe scena. Chitaristul Steve Stevens (ex Michael Jackson, Vince Neil, Bozio Levin Stevens etc.) si-a articulat cu virtuozitate interventiile, servind si un look pussy-glam NY. Solourile de shredding, blues ori flamenco au fost la fel de afectate, pe cat de lascive erau grimasele lui Billy Idol atunci cand isi masa pieptul plin de sudoare. La unison cu miscarile sale de stripper, publicul feminin s-a delectat cu trucurile old school ale lui Stevens, care a "atacat" din toate pozitiile posibile; inclusiv acelea pentru care sunt ridiculizati cei ce cunosc prea bine instrumentul: "canta cu chitara dupa ceafa!", respectiv "cu dintii". Bateristul-chitarist Brian Tichy (ex Ozzy, Slash, Zakk Wylde, Vinnie More etc.) a fost o prezenta spectaculoasa, jongland cu betele si cantand “patrimile” cu exces de informatie vizuala. La final, a navalit pe scena facand sex cu o chitara. Derek Sherinian (ex Alice Cooper, Kiss, Malmsteen, Dream Theater) a garantat brandul printr-o prezenta discreta, ca de obicei intre claviaturi inclinate la 70 de grade. Partiturile lui Idol nu necesita oricum mai mult de doua degete ori un switch on/off. Energicul basist Stephen McGrath, biker plin de tatuaje si tovaras de motor al lui Billy Idol, a dinamizat formula cu un sound metal.

"FLESH... Flesh for fantasy"

Preluarea In the summer time a fost cantata la fel de convingator ca Mungo Jerry atunci cand a facut play-back la Prima TV. Distractie de stardom. La Jump (Van Halen) si Rebel yell - multimea a intrat in delir. Poate cel mai motivat public intalnit la un concert rock din ultimii ani, cu toate ca au lipsit cu desavarsire “fanii”. Din cele trei clase de bilete, doua s-au adresat categoriilor VIP, iar pretul prohibitiv (35 – 55 Eu) a permis accesul numai celor interesati de un mega-party "privat". Probabil ca fetisismul, curiozitatea ori nevoia de afiliere au ramas acasa. Am incercat sa compar multimea de la Arene cu miile de punkeri iesiti in ’93 de sub Cortina de Fier pentru a-l vedea pe Billy Idol in Praga si Varsovia. Cei mai multi salutau atunci nu eventualul mesaj anti-sistem al lui Idol (care nu exista), ci mai degraba calitatea de reprezentant al unei iconografii pop, damnata de regimul anterior. 

Concluzia reusitei showului Billy Idol nu cred ca are de ce sa-i deprime pe rockerii adevarati. Incercarile din ultimii ani demonstreaza ca un circuit live rock de calitate realizat in jurul fanilor este inca un proiect incert pentru Romania. Lipsa unor comunitati underground, a informatiei sau a specializarii in ceea ce priveste preferintele, precum si media de varsta nu prea ridicata a publicului activ sunt cativa din factorii ce ingreuneaza problema. Festivalurile mixte de tip Peninsula, Artmania sau concertele ce nu se adreseaza direct bazei de fani par sa constituie o alternativa optimista prin intermediul careia se pot urni lucrurile, cu rezultate si in afara "mainstreamului".

Si pentru ca tot am pomenit de rockeri adevarati, nu pot sa nu-l mentionez pe Fane Motociclistul. Un tip burtos sarit de 50 de ani. S-a simtit excelent. A baut cateva beri. A tipat ca un rebel si pe Eyes without a face si-a pus ochelarii de soare. N-are problema targetului sau a scenei underground. Pentru el astfel de lucruri nu exista. Valabil si viceversa. Ready, steady go!

"Like a shock to the system...
Yowww say YEAAHH!"