Do you dream of me?

Una din obsesiile fundamentale ale omului este gasirea unor modalitati de a trece dintr-o stare in alta, de regula din una care frustreaza intr-una care satisface, fie si pe termen scurt. Pentru aceasta, omul a inventat drogurile ajungand la concluzia ca daca e limitat in a modifica conditiile realitatii, poate incerca sa-si modifice perceptia asupra realitatii. Si omul a vazut ca drogurile sunt bune. Si Tiamat a vazut la fel, astfel ca si-a dedicat intreaga cariera propovaduirii metodelor de alterare a realitatii.

Din pacate, concertul Tiamat nu a reusit sa ne rapeasca din realitatea sosetelor udate de ploaie, a fumului de tigara excesiv si a dozelor atent cantarite de aer respirabil. Nu doar ca n-am uitat, dar Johan Edlund, creierul trupei, a tinut sa ne aduca aminte de aceste neajunsuri. In ciuda faptului ca visul (si metodele de producere a visului) reprezinta esenta conceptuala a muzicii trupei, concertul s-a desfasurat cu picioarele pe pamant, aratand ca, in conditii live, Tiamat nu poate reproduce componenta psihedelica cu care a deschis apetitul pentru experiment al scenei metal europene, prin inglobarea influentelor Pink Floyd si Sisters of Mercy in specificul doom-death de la inceputul anilor '90.

Desigur, exista o serie de justificari in acest sens. Odata cu plecarea basistului Johnny Hagel in urma cu mai bine de 10 ani, Tiamat s-a transformat din trupa in proiect, vehicul pentru obsesiile lui Edlund fata de care restul membrilor au fost redusi la nivelul “activitati de suport”. Astfel, Edlund a ramas vocea, chitaristul, claparul si compozitorul de baza, roluri pe care nu are cum sa si le asume simultan in conditii live. Pe de alta parte, componenta psihedelica a unui concert este asigurata de utilizarea intensiva a claviaturii sincron cu un design de lumini propice, conditii neindeplinite la acest eveniment: claparul angajat in acest turneu s-a multumit cu functia de provider de intro-uri si acorduri de refren, iar jocul de lumini a fost generic, astfel ca platitudinea vocii lui Edlund, mascata cu succes pe albume, s-a ridicat la suprafata. Statutul ambiguu al trupei, care sta cu fundul in doua barci frecventand atat festivaluri cu specific gotic cat si evenimente metal, are ca rezultat o imagine austera, nedefinita, in care Edlund este singurul care etaleaza vestimentatie si machiaj (glam), de impact nesemnificativ.

Phantasma de Luxe

Cu ce am ramas, in aceste conditii? Cu un concert rock rythm’n’ballad cu momente gotice, in care, spre exemplu, n-ar fi facut nota discordanta coverurile Rolling Stones sau ZZ Top (inregistrat de Edlund cu proiectul Lucyfire) in contextul unui playlist ce a acoperit satisfacator single-uri dansabile (Vote for Love, Brighter than the sun etc.), un set de promovare a ultimului album, Prey, piese de maturitate (Whatever that Hurts, Gaia, Phantasma Deluxe) si piese de inceput de drum caricaturizate (In a Dream, The Sleeping Beauty). Organizarea fluida si publicul au avut un rol esential in a mentine concertul in zona “eveniment reusit”. Orgoliul artistilor a fost gadilat cu brichete aprinse, urale neobosite indiferent de piesa si activitati de opintire in fata scenei, ceea ce a stabilit un tonus pozitiv de ambele parti, indiferent de popularitatea pieselor cantate.

Bifand si acest concert, lista de trupe apreciate unanim de ascultatorii romani de rock/metal postrevolutionar (de ambe sexe si variate varste), consumate in ultimii doi ani in ritm de recuperare, se apropie de sfarsit. S-au stabilit deja date certe pentru concerte Crematory si Samael. Alte trupe din generatia respectiva (The Gathering, Theatre of Tragedy) au intrat in conul de umbra al perceptiei publicului de gen de la noi. Altele (Sentenced) si-au pus capat zilelor. Pe linie de inductie urmeaza My Dying Bride, iar mai departe nu ne ramane decat sa speculam daca a venit vremea megaconcertelor, a turneelor de evenimente underground puternic specializate ori daca ne agatzam de promisiunea trupelor bifate ca vor reveni in Romania. Pana una, alta, participarea la concerte din sentiment de datorie, sustinut cu nostalgia aprecierii a 1-2 albume iesite din actualitate (si din playlist), tinde sa isi erodeze criteriul.

P.S. Trupele de deschidere, Kratos si Grimegod au avut prestatii anacronice, de relevanta unei note de subsol dar, fara indoiala, importante pentru CV-urile acestora.

We could wander in the garden of Eden, Baby...