Sambata, 11 februarie 2006, la clubul bucurestean Viking a avut loc un nou concert al formatiei Blazzaj. Prezenta timisorenilor pe scenele de club ale capitalei reprezinta o constanta a ultimilor ani. Au fost prezenti in jur de o suta cincizeci de oameni, cei mai multi cu varste pana in douazecisicinci de ani.

Repertoriul trupei era bine cunoscut in sala, la fel si tipul prestatiei, singura noutate fiind ordinea pieselor. Pe tot parcursul concertului s-a cerut cu obstinatie de catre o mica dar zgomotoasa parte a publicului, piesa Urma. Intr-o gradatie fireasca, acesteia i-a venit randul ca ultim act al bis-ului, ceea ce de altfel este pe deplin justificat si usor de anticipat. Intr-o discutie cu Mihnea Blidaru de la Luna Amara, acesta mi-a spus ca si ei patesc acest lucru in legatura cu piesa Folclor.

Se pare ca publicul platitor de bilete doreste sa primeasca ceea ce a cumparat. Aceasta pare sa fie o capcana a manifestatiilor de club – autoexilarea in comercial. In ciuda pericolului mentionat, scena cluburilor este poate cea mai importanta din Romania. Concertele “de sala” au loc mult prea rar pentru a oferi posibilitati reale de rulare a trupelor si sunt din start refuzate numelor asa zise mici (dintre care unele se pot ridica spectacos, cel putin teoretic).

Comunicarea cu publicul este deosebit de importanta. A te supune orbeste cerintelor sale inseamna a-ti pierde identitatea, dar a-l ignora denota aroganta. Prin atitudine, am simtit ca Blazzaj incearca sa-si rezolve aceste probleme prin propuneri pe care se straduiesc a le face acceptate. Jocul de scena al solistilor vocali Tavi si Cristina (responsabila si de flautul formatiei) este atu-ul acestui demers. Cei doi asigura contactul vizual cu publicul, pe care cel putin formal il considera o suma de individualitati (o atitudine intr-adevar “profi”). Spatiul scenic este acoperit prin miscari “molipsitoare”  de dans si prestatie “actoriceasca”.

Cel mai important este ca muzica nu sufera nici un rabat in ceea ce priveste calitatea. Cam asta ar avea Blazzaj in plus fata de multe alte trupe din tara. Acesta este avantajul celor de la Zdob si Zdub in fata tuturor. Amintita trupa din Republica Moldova este poate singurul exemplu de adaptare atat la conditiile de club cat si la cele de scena, chiar “mare”. Totul pe nivelul (maxim) la care functioneaza.

Revenind la Blazzaj, intreaga formatie “merge bine” din punct de vedere interpretativ: Vali si Utu isi fac treaba cu profesionalism; in aceeasi nota Horia si Petre aduc acea culoare a jazz-ului alb (BLAZZAJ EITNETA)* anuntata inca de la primul album. Sa mai spunem ca spiritul lui Edi pluteste inca in sunetul cu care ies la inaintare cei sase.

Despre mult ceruta piesa Urma, am retinut cateva reactii ale celor prezenti la concert. “Este o totala – versuri, muzica; Tot! / Asa o piesa se compune o data la o suta de ani. / Mai mult decat atat nu se poate. / Azi au cantat-o fara chef: imi place mai mult varianta de pa album.” Nu stiu care este parerea celor in cauza despre opiniile de mai sus, care probabil sunt generale in randul fanilor trupei, sau despre modul in care este receptata in relatie cu intentiile compozitionale, dar asa s-a terminat si acest concert, cu mentiunea ca dupa Urma, nu se mai poate canta nimic (“Asta a fost ultimul bis”).

Atentie, Blazzaj!

Piersicoaso!

* citeste de la dreapta la stanga