The 69 Eyes  

Au produs un show in desincronizare totala cu asteptarile si reactiile publicului (feminin). Am mers sa vedem gotic si intunecime, iar fetele care ocupasera primele randuri agitau cearshafuri pe care scria cu ruj “You are my dark prince”. Eram  lugubri si erotici si asteptam ca finlandezii sa ne dea apa la moara, sa lasam la iesire ciorapi sfashiati si un oftat adanc care sa tina pana la dimineata. Dadeam mesaje SMS cu “Jyrki az isten” care erau afisate cu un videoproiector la dreapta scenei, pe un panou unde oricine putea trimite orice tampenie ca sa abata atentia publicului in timpul concertelor plicticoase. Nu eram foarte multi (multe) dar cei care eram sorbeam din priviri scena in asteptarea vampirilor din Helsinki si mare ne-a fost nedumerirea cand ni s-a oferit un show glam, americanesc, de un erotism specific banchetelor din spate ale Vette-urilor optzeciste, unde se intalneste decapotabilul cu decalotabilul. 

Zadarnic am oftat atat de adanc incat sa ni se vada sfarcurile date cu ruj prin transparenta bluzelor si zadarnic ne-am muscat buzele pana la sange ca Jyrki si ai lui n-aveau de gand sa renunte la a face morishca cu microfonul si a sfredeli riffuri intr-un desfrau electric, dar deloc vampiric ori romantic, doar destrabalare rock’n’roll impotriva careia n-am nimic atunci cand nu ma ia pe nepregatite. Si imi asum vina de a ignora avertismentele, insa cea mai mare parte din public traia aceeasi confuzie si vorbesc aici de public care a venit cu cearshaful de acasa, a stricat un ruj pe el, si-au tras o rochie scumpa pentru eveniment, o tunsoare greu de obtinut in frizeria cartierului si lentile de contact roz care iti taiau rasuflarea “in a certain angle, in a certain light”. Care atat unghiul cat si lumina au lipsit. In afara de aceste reprosuri pe care nici nu stiu in carca cui sa le pun, concertul a decurs in standardele profesionalismului si mai mult n-am de unde spune caci am renuntat la ultimul sfert de ora ca sa ajung la scena organizata de revista Wan2, pentru cea mai placuta surpriza a festivalului, trupa norvegiana: 

Turbonegro

Din nou glam, din nou Village People si YMCA, dar de data asta nimic pretentios si nimic defazat, Turbonegro au sustinut singurul concert la care publicul a cantat absolut toate refrenele. Absurd de anonimi in Romania, trupa s-a alcatuit, fatal, in spirit glam punk in plina era (cincinal, mai exact) grunge. Prea tarziu pentru MTV, prea devreme in contextul “metalului justificat intelectual” european care a fixat standardele de opinie si atitudine rock de pe la noi in anii 90. Totusi, la Sziget a fost cel mai populat concert la o alta scena decat cea principala. Si nu populat cu cadavrele punkerilor beti pe care prietenii uitasera sa-i scoata afara in seara anterioara, ci cu public eterogen si manios care s-a inghesuit pana a umplut la refuz cortul care adapostea scena, incat punkerii intarziati au trebuit sa smulga un ventilator din peretele salii ca sa mai poata intra la un concert pentru care trecusera Dunarea inotand ca vidrele, mai motivati decat la scosul crucii din apa, de Boboteaza, in porturile de pe litoral. 

Trupa a urcat pe scena echipata aberant - marinar, cowboy, magician, ofiter Gestapo iar vocalul s-a prezentat in fusta de blana si curele de piele trecute peste trunchiul despuiat, incununat cu o burta foarte rock. N-au avut nici o ezitare in a se da in spectacol (fara sa treaca in sfera obscenitatii vizuale) si a incuraja publicul sa faca la fel, aruncand cu alcool, bani, confetti, balonase si, cel mai important, cu muzica. Un punk violent dar clar, punctat cu refrene si show glam care se imprima imediat si isca pofte de “party animals”, declarativ intr-un mod aberant, piparat cu umor deplasat si o excelenta capacitate de a instiga la petrecere, Turbonegro ar trebui sa fie o prioritate in playlistul oricarui chef cu rockeri. In final, concertul a degenerat intr-o incercare de dans Zorba in varianta pogo, sub o ploaie de confetti, intentie imposibil de fructificat in inghesuiala din fata scenei dar suficient de motivata incat sa se lase cu coate in burta si sutiene rupte. Inertia a facut ca publicul sa se imprastie pe la petrecerile din proximitate iar punkerii imbracati in marinari (echipamentul chitaristului de la Turbonegro) sa puna stapanire pe scena karaoke pentru a-si pune in practica fanteziile. 

Personal, inertia mi-a fost retezata cand sangele din nas a inceput sa curga si am fost nevoit sa o iau repede spre cort pe alei umbrite, sa nu atrag atentia, in urma unei echipe de vidanjori care turnau capshunica in WCuri, in lumina farurilor si murmurul candid al furtunurilor decantoare. Cand mai aveam o cotitura s-a intamplat raul de care ma temeam, mi-a sarit in spate unul din echipajele de prim ajutor care survolau insula si oricata rezistenta am opus, nu s-au lasat pana nu mi-au bagat pe gat o fiola si mi-au umplut nasul cu vata inmuiata in te miri ce. Vecinul de cort se hlizea la mine: “Been to a punk concert?”,”Yeah, you?”,”No, it's not my cup of tea”.

Korn

In dimineata urmatoare m-am trezit din cosmarul ca nu ajunsesem la concertul Korn. Tremuram de emotie si am iesit la o cana de ceai cu vecinul. Nu ratasem nimic, abia in seara cu pricina avea sa se intample. Korn la Sziget. Mare kestie, sa moara de ciuda pustii din cartier. Canta Korn diseara. E o zi buna. M-am informat privind conferinta de presa, am neclaritati de lamurit cu trupa inca de acu 10 ani. Am dat o tura pe la scena, cu 7 ore inainte de concert se adunase un fandom de copii hotarati sa tina cu dintii de barele din fata scenei. Si au mai fost vreo trei concerte inainte de Korn pe care au trebuit sa le suporte ca sa-si pastreze pozitia. Am zis ca e loc sub soare pentru toata lumea si mi-am vazut de treburi. Am vorbit cu macaragiul de la bungee jumping sa ma urce sa fac o poza multimii de sus. A zis ca nu, ca bungee jumping e pentru sarit, nu pentru fotografii. Am zis ca platesc. A zis ca daca urc sus, trebuie sa sar cu coarda. Am zis ca-mi curge sange din nas, tre’ sa existe o cale de compromis. A zis sa revin in preajma concertului, sa vedem cata lume e la bungee jumping. 

Mi-am petrecut dupa masa pe la terasele de la intrare uitandu-ma dupa “dailiez”, termenul (cu conotatii de desconsiderare) cu care cei stabiliti cu cortul ii botezasera pe cei care veneau la festival doar pentru o zi sau pentru un concert. Eventul produs de Korn a fost unul din motivele pentru care podul de acces pe insula se inundase cu un puhoi de dailiez pe care “localnicii” ii intampinau ca pe niste imigranti. Nu doar din motive de orgoliu, cat pornind de la realitatea faptului ca ne mancau mancarea, ne beau bauturile, ne luau femeile si ne inghesuiau la concerte. Din cauza lor berea era mereu rasuflata, vinurile mereu lungite iar privelistea din fata cortului obturata. Cand au asediat veneticii intrarea in backstage cu speranta sa prinda un autograf, Korn au refuzat sa mai iasa pentru conferinta de presa. Asta dupa ce ne-au lasat sa spargem seminte o jumatate de ora la cortul de presa. Nici o tragedie, am petrecut timpul in compania managerului de la Luna Amara, purtatorii de drapel ai Romaniei la Sziget, povestind despre emotiile evenimentului, in ciuda orei nemernice la care le fusese programat concertul. Ora care mi-a fost fatala in combinatie cu niste probleme de sanatate pe care le pun pe seama langoshilor. Erau destui romani in zona care isi propusesera implicit sa ii sustina, nu pot decat sa sper ca n-au patit si altii ca mine si sa regret ca am ratat ocazia unei cronici de maxim interes tinand cont ca trupa era pusa in situatia delicata de a prezenta un repertoriu cu adresabilitate larga (eventual in engleza), dincolo de clasicele refrene anti-PDSR de mare pret la nivel local dar perisabile intre mandate.