Citeste aici partea I (10 - 11 august)
Citeste aici partea II (12 - 13 august)

In dimineata urmatoare mi-am facut veacul pe la “biopunctul vegan”, taraba de mancaruri vegetariene unde m-am inghesuit ca sa compensez faptul de a fi pacatuit cu un langosh trecut prin sos experimental indezirabil. Numai mancaruri bune la orice aveau baietii astia. M-am indopat cu boabe, frunze si soia, cu nostalgii de alimentatie comunista si autoflagelare pentru pacatul cu langosii si nefericirile mele digestive din noaptea anterioara. Nu e nimic, si ieri a fost o zi. Azi vedem Brainstorm. Il trag de maneca pe vecinul olandez. “Not my cup of tea, da-te-n pana mea”. “Go see Hare Krishna!”, ma sfatuieste. M-a indrumat sa o iau pe unde se dadea apa plata gratis si WCurile ecologice inca nu refulasera. Am intrebat lume si au zis sa o tin tot asa pana vad o coada unde se da mancare gratis. Cand aud de Hare Krishna, ma gandesc imediat la filmele cu zombie ale lui Romero. E acolo o scena cu un zombie Hare Krishna.

                          Barul antialcool-antifumat

Gouranga

Am intrat in cort cu retineri dogmatice si ma asteptam la orice altceva decat ce am vazut. Culmea undergroundului, trupa de etno punk hindus Gouranga, 4 indivizi in uniforma HK (din nou fuste), racnind o mantra ale carei versuri erau afisate pe un panou langa scena, pentru asimilare rapida. Nu stiu cum faceau, dar reuseau sa cante tot felul de piese (in principiu punk, cu interludii etno hindu) si indiferent ce cantau, versurile erau mereu aceleasi, mantra HK menita sa scoata raul din tine si sa bage altceva in loc, nu neaparat bine. Succesul trupei era descurajant, am numarat exact 3 persoane in fata scenei insa aveam sa revin la ore mai propice, sa surprind o audienta marita, dans la liberul arbitru, conferinte bilingve despre droguri, nirvana si suflet, discutii de la hazlii la simpatice si, elementul de baza, mancare gratis. Nu mare scofala, dar mult mai bine primita de sistem decat langoshii demonici.

                      Gouranga live, Sziget 2005

Vizavi, la o masuta, era organizat ghiseul “Sfatul rabinului”, unde, in schimbul unei monezi de 10 forinti, un evreu iti spunea ceva naspa despre baietii Krishna si iti mai raspundea la o intrebare cu o opinie personala aliniata la Talmud. Era ziua descoperirilor asa ca mi-am petrecut o vreme si la barul antiseptic, antifumat, antialcool pe baza de lactate si paste. O placere, nu altceva. Totul alb si albastru deschis, mirosind puternic a lapte pasteurizat, marar si boabe de porumb. Vanzatori fericiti sa te vada sau sa te revada. Robinete din care curge laptic si macete cu care macelareau fructe proaspete pentru tine. Sa le amesteci cu iaurt eventual. Mai bun decat vinul si nu e lungit cu apa. De dincolo de gardul de la intrare, alcoolicii, fumatorii si septicii se hlizeau in ignoranta.

Juliette and the Licks

Am oprit cateva minute pe la scena principala, sa o vad pe Juliette Lewis la aparat. Tipic pentru actorii de Hollywood care se apuca de rock (Keanu Reeves, Bruce Willis, etc.), audienta sa e formata din fani castigati prin eforturi din domeniul cinematografiei care se aduna sa o vada prostindu-se, spunand bancuri obscene, cantand cantecele de la simpatice la amuzante si in general lipsite de sens sau intentie artistica. Apoi am luat calea Luminariumului, sa vad si eu ce e cu minunea aia, o smecherie arhitecturala cu pereti curbi care reflecta sunetul si lumina in nu stiu cate feluri si unde lumea statea la cozi de pana la o ora, ca sa intre, sa stea 5 minute si sa se sarute. Am renuntat la idee asteptand la coada, mi s-a spus ca n-are prea mare efect daca nu intri drogat, iar eu n-aveam voie sa ma droghez.

Am luat-o spre zona afro, un delushor de unde puteai cumpara statuete pornografice cu iz totemic ori sa-ti impletesti parul dupa diferiti algoritmi. Era totodata zona de interferenta, atata vreme cat negrii si jamaicanii nu se omorau sa frecventeze celelalte sectoare ale insulei. O scena mica gazduia concerte scurte de profil etno afro-latin care, invariabil, provocau isterii dansante la orice ora. M-am multumit sa urmaresc o prestatie interesanta, interdisciplinara, Samba cu suport instrumental pe chitara, saxofon si instrumente de percutie afro, incredibil de dinamica si coerenta. Negri imbracati in camasi ale armatei germane si nemti rasi in cap purtand sutane traditionale africane provocau un efect intercultural care batea uneori pana la amuzant prin prisma preconceptiilor. Iar cand galagia a devenit obositoare, a picat la fix o narghilea cu blackerii ce gaseau refugiu cultural prin zona. Pana si vecinul Arjan parea ca si-a gasit pe-acolo cana de ceai, tocmai sosit de la un gulash la restaurantul cu muzica tiganeasca live. Toate lucrurile mergeau inspre bine cand am facut eroarea sa ma las dus de mirosul de rocker inspre scena metal unde ma incapatanam sa revin in ciuda evidentei ca totul devenise apatic in zona.

Brainstorm

Au urcat pe scena prea devreme, pentru un public care avea mainile ocupate cu langoshii posesivi si berea incolora. Am vrut sa-mi placa, Brainstorm e una din putinele trupe heavy metal de generatie noua capabila sa scoata refrene puternice si melodii supragenerice. Nu suficient insa sa convinga rockerii dupa 5 zile de festivalul berii si langoshilor, inainte de apusul soarelui, aproape fara soundcheck (in ultimele zile trupele metal intrau toate pe acelasi sunet, direct in priza, cu ajustari din mers daca era ceva grav). Daca nu era tenacitatea celor cativa rockeri romani care traiau inca disperarea foametei de concerte din Romania, cei de la Brainstorm nu ar fi avut cu cine discuta. In ansamblu, showul a fost modest, in limitele posturilor si gesturilor impuse de rock, cu nitel zel din partea unui vocal aproape panicat de transparenta audientei. Trebuia sa fie un semnal suficient incat sa nu astept, strict pe baza amintirilor placute legate de 2 albume din tinerete, prestatia geriatric metal a celor de la:

                     Brainstorm live, Sziget 2005

Saxon

In comparatie cu care Accept a inceput sa mi se para un show “adevarat”. Imi statea inima in gat cand il vedeam pe Biff lingandu-si buzele uscate ori vena de pe frunte dilatandu-se periculos. Oricum Biff e o porecla nefericita in ceea ce priveste fonetica, atunci cand multimea o scandeaza iese un fel de bip-bip-bip sau mai rau. Chitaristul, incredibil, avea ochelari. Cum sa faci headbanging cu ochelari. N-am mai vazut in heavy metal asa ceva. Si, pe deasupra, purta echipament de baseball. Iar miscarea scenica era aproape nula, din nou pe sunet de mantuiala si lumini fara sens. Cred ca trebuia sa fie previzibil. In afara de asta, piese destul de bune, care suna mult mai bine acasa sau in masina. Biff a fost totusi omenos si, printr-un dialog continuu cu publicul si un playlist deschis la sugestii, a adus plusul de naturalete care a lipsit in exhibitionismul fortat al celor de la Accept. Publicul a fost atras in final prin intimitati acolo unde energia n-avea de unde sa vina.

               Biff Byford, Saxon live, Sziget 2005

Nick Cave

Penultima zi a fost dedicata turismului prin ploaie (care a provocat si esecul showului Skinny Puppy), in asteptarea nefericitei seri in care trebuia sa fac o veritabila “Sophie’s choice”: Opeth sau Nick Cave. Oricare ar fi fost o alegere deopotriva buna si proasta, insa am apelat la algoritmul conform caruia Cave e mai batran si cine stie daca mai calca prin partile astea, in timp ce Opeth o sa se mai invarta o vreme prin zona. La care a contribuit si sentimentul de degradare a relatiei dintre mine si scena metal pe masura ce aspectele tehnice nu ma mai satisfaceau, apatia trupelor si a publicului ma facea frigid iar rezistenta mea la cliseu devenise nula. Ori poate n-ar trebui sa ma codesc atata si s-ar cuveni sa recunosc ca am mers la Sziget ca sa-i vad pe Nick Cave si pe Bad Seeds. Si nu eram singurul: o noua invazie de dailiez pe podul de acces, de data asta in alt interval de varsta si de provenienta variata, oameni adunati de prin toata Europa intr-un public mult mai putin omogen decat cel de la Korn, unde o buna parte din audienta tinta nu au voie sa treaca granita decat insotiti de un parinte. 

La inceputul concertului se acoperise cam aceeasi suprafata de audienta ca la Korn, insa cu o densitate mult mai slaba, fanii Nick Cave avand un comportament de consumator care nu implica sa-si calce reciproc intestinele in picioare pentru un strop de saliva din partea idolului. Multi s-au multumit cu ce se vedea pe ecranele laterale iar sunetul nu a fost o problema, indiferent de pozitie. Socotind ca artistul are o activitate concertistica si discografica constanta (ba chiar accelerata de la Boatman’s call incoace), audienta a afisat un entuziasm lucid, la nivel de fredonare si aplauze, fara factorul chefliu care a marcat nuntile de argint si de aur de la concertele amintite deja sau factorul cascat de la divortul Sentenced. Nici Cave nu a urcat pe scena cu formula de aur, Blixa Bargeld a parasit trupa Bad Seeds inca de acum un an, inainte de aparitia albumului. In rest, trupa clasica, cu Harvey (chitara) si Ellis (vioara, flaut) la inaintare, flancuri cu doi clapari, o artilerie cu doi bateristi si doua seturi de tobe (unul imbogatit cu instrumente de percutie alternative), pianul cu scrumiera, tigarile, cafeaua si, element de noutate, corul de negri care au servit, dupa caz, ca backing vocals, dansatori sau cor gospel fara de care piesele de pe Abbatoir Blues n-ar avea sens. In spate si sus, instalatiile impresionante de lumini ale scenei principale au fost in sfarsit folosite altfel decat pe post de faruri si girofaruri. 

Cave a urcat pe scena cu alura muzicienilor cu riduri care au clasicizat aceasta editie a festivalului. In cazul lui, insa, avem o muzica si o atitudine care isi canta varsta in loc sa si-o ascunda dupa curele de piele trecute pe sub burta, ochelari de soare si headbanging marcat de paralizii faciale temporare. Tinerescul la Cave este cantat prin prisma batranescului si nu din inertie sau delir nostalgic. Cave povesteste despre neveste care muta mobila, despre asistente medicale despotice, se taraste prin zapada inalta in halat si papuci de casa, isi spala mortii cu furtunul si le recita din poetii preferati. Cave acuza ca sa dea sens iertarii si iarta ca sa faca acuzatia mai dureroasa, o diversiune salvatoare dupa seria de concerte metal despre inimi de otzel cu suflu sistolic si brate de fier cu coatele macinate. Muzica sa este deopotriva tributara si defaimatoare, adunata de prin cimitirele in care si-au lasat oasele ori doar au naparlit elefanti precum Cohen, Elvis, Hooker, ocnasi si culegatori de bumbac, zombie si vampiri, predicatori apocaliptici si pacatoase alergand cu parul deshirat sa-si recupereze virginitatea. Cave bea apa din pahare de sampanie si bea sampanie din fantana. Cu o mana iti da si cu alta iti ia si iti lasa certitudinea ca o sa-ti dea din nou, ceva mai incolo, cand mai face rost. 

Concertul a debutat cu isteria gospel Get ready for love si s-a desfasurat intr-un playlist eterogen stilistic, concentrat in mare parte pe albumul de anul trecut. Cu piesa Supernaturally ni l-am amintit pe Morricone si ni l-am inchipuit pe Clint Eastwood aprinzandu-si un trabuc pe scena, pe Weeping song ne-am intrebat pe unde mai plange Blixa Bargeld, pe Breathless ne-am indragostit sub ciripitul flautului iar pe Hiding all away ne-am bagat picioarele in tot ce-am iubit vreodata, “coz some will live to love another day, but some of us wont”, pe o ritmica imprumutata de la James Brown si o explozie gospel amenintand cu ziua de apoi. Am poposit oleaca la pian, cu o tigara, o cafea, un Into my arms de inima albastra si un Ship song cantat de tot publicul, iar alta data ne-am lamentat ca There she goes my beautiful world, naiba sa o ia. Din categoria cantecelor de ocna si puscarie ni s-a prezentat povestea scaunului electric, The Mercy seat, cantec care imbatraneste precum vinul, de data asta prezentat intr-o varianta inceputa cu o parte acustica sa ti se rupa sufletul nu alta, dupa care s-au spart baierele intr-un exercitiu violent de percutie sincrona accelerata intre cei doi bateristi, sustinut de refrenul repetat frenetic de toata trupa. Din seria hiturilor single, ne-am delectat cu Nature boy si Red right hand. Ne-am cantat dorurile in stil Elvis/Lee Hooker cu clasicele Deanna, Tupelo, Come into my sleep. 

Dupa care Cave ne-a spus noapte buna si ne-a lasat cateva minute sa ne masturbam. Ne-am grabit sa ajungem inapoi la bis, pentru vishinele de pe tort: Messiah ward si un Stagger Lee prelungit pana la ultimul glonte, in the devil’s motherfucking head. Si ne-a trimis acasa cu senzatia ca a nu-i vedea si asculta live pe Nick Cave si ai lui e cam totuna cu a muri virgin. Ceea ce, desigur, nu e neaparat o tragedie, dar poate fi un motiv sa-ti rozi unghiile pana la radacina pe patul de moarte. Am ajuns inapoi la cort odata cu vecinul olandez, care a inceput imediat sa-si faca bagajele. “Already leaving?””Not right now, but early in the morning”, ”Why the hurry?”, ”Brother, my cup of tea is empty.”

                      Nick Cave live, Sziget 2005

Epilog

In ultima zi a festivalului, populatia insulei s-a redus sensibil inca inainte de concerte, multi dintre noi ne-am stricat ultimii bani sa ne imbatam cu kurtoskalacs inmuiat in vin in timp ce ascultam Abbatoir Blues de la doua boxe atarnate intr-un copac. La un bilant contabil, s-a estimat pentru romanii prezenti un efort financiar incepand cu 250 Euro (bilet cumparat in avans, drum cu autobuz, nutritie de Costinesti – bere/suc, fast food, pizza, langoshi, cu abuz ocazional) si ajungand la 400 Euro (bilet la fata locului, drum cu trenul, nutritie de Costinesti optimizata cu lactate, fructe proaspete si mese calde, cadou pentru cei de acasa: chiloti dama cu sigla Black Label Society, DVD cu Nick Cave sa vada si altii ce au ratat). Conditii casnice: dusuri permanente cu apa calda, dar insuficiente (cozi de 30-40 min), WCuri suficiente umplute regulat cu capsunica, majoritatea intretinute zilnic, acces Internet permanent (si limitat), forte de prim ajutor zeloase (atat fiziologic cat si spiritual, prin birourile antidepresie), servicii de supraveghere a copiilor pe suprafete de joaca rezervate, cort pentru casatorii pentru cei care n-au vreme de pierdut, securitate aspra cu optiuni de protectie a bagajelor si birou “Lost and Found” (efectiv si eficient), nici un furt semnalat in zona mea desi toata lumea lasa in corturi cam orice in afara de bani. Ceva probleme la comunicarea in engleza cu organizatorii cu optiunea permanenta de a participa la cursuri de limba maghiara, pe care multi le-au gasit deosebit de utile. 

Mai departe, paleta de divertisment social si cultural este imposibil de consumat intr-o saptamana, aceasta incluzand cinematograf, teatru profesionist si amator, marketing social si conferinte pe felurite probleme, manipulare Hare Krishna, contramanipulare evreiasca, karaoke, yoga, wicca, piscina, sporturi, exercitii militare pe poligonul supravegheat de armata, droguri (neoficial) in limitele bunului simt sau, pentru cei care au dezvoltat rezistenta atat la cultura cat si la sport, simpla prosteala de Costinesti ori Vama Veche. Inainte sa revin in tara, am verificat ultimele semnale de la amicii de pe litoral, deloc incurajatoare: fotografii cu studenti inecati, scandalagii de discoteca si Pittis asezat pe un scaun, cu sigla Jurnalul National in spate, incercand sa starneasca la performante live pe folkistii itineranti, nostalgici, inertiali. Mi-am amintit o scena din filmul Boogie Nights.

                    Foto: Aron Biro, www.sziget.hu